Elisabeta ISANOS
                                   

Parafrază pe motive de Magda Isanos    

I

În oraşul mărunt, cu străzi prost pietruite, cu case mici şi multe grădini, în fiecare an, după ce venea primăvara, privirile se-ndreptau spre casa lui Toto: oare dă serbarea sau n-o mai dă? Era unicul eveniment important. Copiii se făcuseră mai cuminţi de când ştiau că toţi erau invitaţi la petrecere, nici unul, cât de mic ori sărac, nu era uitat: tuturor, porţile grădinii lui Toto le erau deschise. Iată de ce tot restul anului, cu gândul la sărbătoare, nu făceau pozne prea mari, iar părinţii, oricât de severi, îi lăsau până la urmă să se ducă, deşi ameninţau mereu:
 N-am să te las la ziua lui Toto!
Copilul se ruga să fie iertat ori cel puţin să i se dea o pedeapsă mai uşoară, să stea la colţ ori în genunchi pe coji de nuci. Dar ce mamă, ce tată din oraşul acela ar fi fost în stare să nu-şi lase copilul la ziua lui Toto?
Trebuie spus din capul locului că erau totuşi destui care nu-l vedeau pe Toto cu ochi buni. E vorba, bineînţeles, de oamenii serioşi, care nu-i puteau ierta ciudăţeniile: glumea mereu, încât nu ştiai ce să crezi şi ce să nu crezi; în plus, obişnuia să s-oprească la vitrinele cu jucării, iar gurile rele zvoniseră că era mort după păpuşi şi că avea acasă o mulţime. Dar, pentru că nu le văzuse nimeni, cei cu scaun la cap au spus că nu puteau fi decât poveşti. Mai ales că, de arătat, Toto arăta ca oricare altul: un domn grăsuţ, nici scund, nici înalt, cu faţa ştearsă. Singurul lucru deosebit la el era zâmbetul, şi Toto zâmbea din  te-miri-ce.
În afară de copii, în casa lui nu intra lume. Bunicii, părinţii, unchii şi mătuşile mureau de curiozitate să vadă ce era dincolo de zidurile misterioase, şi pentru că nu reuşeau, născoceau istorii care de care mai trăsnite: de vreme ce-şi ţinea uşile închise, Toto avea, în mod sigur, ceva de ascuns. Se spunea că într-una din încăperile încuiate ţinea un sicriu mic, în care zăcea un copil. Aşadar, îi atrăgea pe copii cu momeli, precum un păianjen prada... Un grădinar care lucrase la el spunea că, în singurătate, Toto nu mai zâmbea, ci era trist, întunecat şi tăcut.
În anul acela, încă de la Crăciun, glasuri oficiale condamnau obiceiul lui Toto de a da de ziua lui serbări doar pentru copii. Alţii, mai scorpii, susţineau că Toto reprezenta un real pericol şi ar trebui să fie obligat să trăiască la fel ca toată lumea ori să plece, pentru că, de când apăruse el cu serbările lui, în oraşul lor nu mai venea Moş Crăciun: în mod cert Moşul simţise ceva necurat. De fapt, adevărul era altul: se simţea biruit şi lăsase sarcina cadourilor în seama lui Toto. Cât era el de Moş Crăciun şi oricât  s-ar fi străduit, n-ar fi putut să le aducă la fel de multe daruri copiilor... Biruiţi se simţeau şi părinţii: de câte ori încercau să facă vreo serbare ori un spectacol, copiii, ca să nu-i supere, spuneau că le place, dar pe ascuns îşi şopteau la ureche: „Degeaba, nu-i ca la ziua lui Toto!”. Iar părinţii se supărau şi împotriva lui Toto se ridicau, cu limbi otrăvite, gelozia şi ura.
Totuşi, în anul acela, în ciuda zvonurilor şi a temerilor, când a sosit ziua cea mare, nimeni nu s-a-ndurat să-şi ţină copilul acasă. Copiii şi-au pus hainele cele mai bune, părinţii i-au dus de mână până la poartă, încercând să fure cu ochii câte ceva din priveliştea minunată. Înainte de-a pleca, unii se mai învârteau pe dinafara curţii, pândind o ocazie să se strecoare, dar un câine uriaş, cu guler şi mănuşi albe, mârâia arătându-şi colţii: „Nu e voie!”. Numai pe copii îi lăsa să treacă, ba îi mai şi ajuta împingându-i cu botul: „Repede, repede! Bucuraţi-vă de minunile din noaptea asta! Totul trece cât ai clipi, nu pierdeţi timpul! Râdeţi, jucaţi-vă, dansaţi şi petreceţi! Acuşi se face ziuă!”.
În acel oraş, trăia o fată, Magda, cu ochi negri, plini de luminiţe vesele şi triste, ca brazii de Crăciun. Tot anul, abia aşteptase să vină serbarea lui Toto, şi când a sosit în sfârşit, luată pe sus de val, a trecut pragul grădinii: parcă niciodată nu mai văzuse atâtea minunăţii laolaltă. Copacii înfloriţi erau plini de becuri colorate, poate câteva sute, aleile şi cărările erau presărate cu nisip fin, iar printre flori se vedeau mese întinse, cu toate bunătăţile pământului. În mijloc, dintr-un havuz ţâşnea, în loc de apă, o băutură roză, răcoritoare, n-aveai decât să-ntinzi paharul. În toate tufişurile, clopoţei adevăraţi sunau în bătaia vântului, iar jucăriile erau răspândite pretutindeni, încât fiecare să poată găsi ce dorea: jocuri, păpuşi, cărţi cu poze, urşi de pluş, maşini, muzicuţe, trâmbiţe şi tobe, trenuleţe... Leagăne lungi, atârnate de crengile groase, îi purtau până la cer şi înapoi, grădina răsuna de râsete şi de strigăte vesele. Copiii nu-şi aduceau aminte să mai fi râs atâta în viaţa lor.
Culmea veseliei a fost când pe alee a apărut un clovn adevărat, dându-se tumba, însoţit de căţei albi care dansau în două labe. Era Toto, îmbrăcat într-un costum jumătate alb, jumătate negru, având pe cap o bonetă cu clopoţei, în picioare pantofi de mătase, cu boturi răsucite în sus ca melcii, şi tot cu clopoţei la vârfuri. La fiecare mişcare, clopoţeii sunau, iar Toto se mişca întruna şi râdea fără astâmpăr.
Către zori, unul câte unul sau în pâlcuri, copiii ieşiră pe poartă, cu braţele pline de daruri, pentru că aşa era la ziua lui Toto: în loc să primească, făcea el cadouri. Cu ochii strălucind, apăru şi Magda, ducând în braţe o carte mare. Din trăsură, tatăl ei îi făcea semn să se grăbească.
În oraş, erau numai două trăsuri, birje, cum li se spunea pe atunci: una de zi, alta de noapte. Calul de la Birja de Noapte era obosit şi trist. Magda îl auzea uneori oftând: „Ce viaţă...”. De câte ori putea, îi aducea bucăţele de zahăr, şi calul i le culegea din palmă cu buzele rănite de zăbală. Trăsura trecea încet pe străzile întunecate. În curând, ajunseră la atelierul Domnişoarei Vanda, şi Magda aruncă o privire spre vitrina cu păpuşi. Domnişoara Vanda era singura croitoreasă din oraş care ştia să facă păpuşi, dar le lucra încet şi le termina greu. În schimb, îi ieşeau minunat de frumoase: păreau vii, nici una nu semăna cu cealaltă, fiecare cu alt chip, altă privire şi alt nume. Bineînţeles, fetiţele care le comandaseră erau nerăbdătoare, dar Domnişoara lucra atât de încet încât până să termine păpuşile, fetiţele creşteau şi uitau de ele. Şi tot aşa, an de an, atelierul se umplea de păpuşi pe care le râvniseră cândva nişte fetiţe, ajunse acum doamne în vârstă, care nu se mai jucau de mult. Şi, în vreme ce fetiţele se schimbau în doamne, odată cu ele creşteau şi păpuşile: din copile se făceau domnişoare, apoi femei cu zâmbetul blând şi, în sfârşit, bunici cu obrajii ca nişte merişoare şi cu părul de zăpadă. Pe urmă, dispăreau, şi nimeni nu mai ştia ce s-au făcut. „Probabil că Domnişoara s-a-ndurat să le vândă”, zicea lumea. Dar cui le vindea? Nici în oraş, nici în împrejurimi, nu le văzuse nimeni. „Poate că a venit cineva din străinătate să le cumpere”, se zicea; şi n-ar fi fost de mirare: păpuşi ca ale Domnişoarei nu se găseau prin alte părţi.
Ultima era întotdeauna şi cea mai frumoasă. Acum, de pildă, tocmai terminase Prinţesa, un chip de înger, cu părul negru ca abanosul. O pusese în vitrină, iar copiii se strângeau ciopor s-o vadă. Magda se uită cu părere de rău spre geamul luminat: ştia că Domnişoara Vanda nu va voi să se despartă de Prinţesă.
A doua zi, când Magda ieşi pe poarta şcolii, Azor o aştepta, s-o conducă acasă. Era o zi însorită şi caldă.
 Hai pe la Toto! spuse Magda.
Oricât a apăsat pe butonul soneriei, la poartă n-a venit nimeni. O bătrână din vecini a deschis fereastra şi i-a strigat:
 Nu mai suna degeaba! Nu-i acasă!
Toată ziua, Magda s-a plimbat îngândurată prin grădină, rupând din când în când câte un fir de iarbă. Se gândea: ce-o fi cu Toto? Seara, s-a dus tristă în odaia ei. Parcă nu avea chef de nimic. Bunicul a intrat în vârful picioarelor, s-a aplecat şi i-a pus mâna pe frunte, apoi a ieşit la fel de-ncet cum venise. Magda închise ochii...
Cioroiul ateriză pe marginea ferestrei deschise, îşi scutură aripile şi se porni să strige:
 Ultimile ştiri! A plecat Toto! S-a urcat în trenul care nu opreşte în gara noastră! Nimeni nu s-aştepta! Toto s-a urcat într-un vagon de clasa-ntâi, a apărut la fereastră şi a salutat oraşul! Se zvoneşte că nu se mai întoarce!
De uimire, Magda a rămas fără glas: unde-o fi plecat Toto? De ce nu vrea să se mai întoarcă?
La scurt timp, printre copiii din oraş a izbucnit o boală. Întâi câţiva, apoi din ce în ce mai mulţi, zăceau de un rău căruia doctorii nu izbuteau să-i găsească leacul: nu mai mâncau, se făceau tot mai palizi, aproape străvezii, gata să se evapore şi să dispară; unii au şi dispărut, mutându-se într-o subterană acoperită cu iarbă. Când întrebai de ei, ţi se spunea: „Au plecat dintre noi...”. Timpul trecea şi viaţa se făcea tot mai tristă. Parcă nu mai fusese niciodată primăvară, ci numai toamnă grea de ramuri frânte, frunze putrede şi spini. În anul acela nu a mai nins, toamna s-a întins peste iarnă cu noroaie şi ploi nesfârşite...
 Nu mai putem aştepta, spuse Magda, aşa nu se poate trăi! Trebuie să-l găsim pe Toto! Copiii nu pot fără el!
 Dar cum să găseşti un om, în lumea largă? întrebă Cioroiul.
 Cred că ştiu soluţia, spuse Magda. Un singur lucru mai am de rezolvat: cum să mă fac atât de frumoasă încât să se înmoaie oglinda.
 O oglindă moale! Cine-a mai văzut! exclamă Cioroiul.
 Mi-a spus mie Bunica, odată, despre ţara din spatele oglinzii, unde nu pot pătrunde decât fetele cele mai frumoase... De-aş fi eu ca Prinţesa din vitrină!
În camera Bunicilor, lângă perete, grea
şi-ntunecată, sta lada de zestre. Magda deschise capacul: deasupra, era un prosop alb ca zăpada, brodat cu flori. Sub straturi-straturi de rufe la fel de albe, cu miros de levănţică, tremura o rochie străvezie ca fumul, numai dantele, ţi-era şi frică s-o atingi; lângă ea, într-o cutie, o broşă şi un şirag de mărgele. Bunica a fost şi ea odată tânără şi frumoasă ca păpuşile Vandei! Rochia uşoară şi subţire părea făcută din nimic. Fără să stea pe gânduri, Magda se apucă să se gătească.
 Eşti o păpuşă, Magda! O păpuşă de-a Vandei! strigă Cioroiul. Nici o oglindă din lume n-ar rezista frumuseţii tale!
Din spatele grădinii, se ridicase luna, şi oglinda se rumenise toată. Văzând-o pe Magda, luciul a-nceput să se înmoaie de sus şi până jos, ca un perete de apă, toată strălucirea a curs la picioare şi în locul ei s-a deschis o uşă.
Magda a păşit peste prag şi s-a pomenit într-o poiană liniştită. Prin iarbă, erau risipite lucrurile pe care toţi le credeau pierdute: degetarul Mamei, câţiva nasturi, un creion bont, jucării vechi...
Atunci, Lampa cu Bonetă de Mătase se aprinse singură, se ridică de pe noptieră, trecu prin oglindă şi îşi luă zborul. Boneta îi strălucea, încât la lumina ei ţi se părea că vezi marea verzuie mişcându-şi valurile în zare. Şi Lampa spuse:
Vino după mine! Urmează-mă! Eu îţi voi fi steaua-călăuză!
Magda alergă pe cărare; ceva mai încolo o aştepta Birja de Noapte.
Să nu te miri de nimic, şopti Lampa. Urcă, ai încredere în noi!
Unde-i birjarul? întrebă Magda.
Calul de la Birja de Noapte necheză uşor şi, întorcând capul, spuse:
 Urcă, stăpână, şi las' pe mine!
Magda se sui în trăsură, Azor i se întinse la picioare, Cioroiul îşi strânse aripile şi s-aşeză în locul vizitiului.
Sunteţi gata? întrebă Calul.
Gata, răspunseră ei în cor.
Atunci, la drum, cu Dumnezeu înainte!
Şi trăsura se luă după Lampa care zbura luminând.

II

Calul de la Birja de Noapte alerga în trap mărunt, cu paşi uşori, parcă zbura şi el. În timp ce alerga, se scutura de noroi şi praf, pielea îi strălucea, coama îi flutura, ca pe vremea când era tânăr.
După o vreme, trăsura se opri în luminişul unei păduri de stejari.
Unde suntem? întrebă Magda.
În ţinutul Zânelor de Rouă, răspunse Calul, iar Lampa adăugă:
 Am ajuns tocmai la vremea când pădurea e prinsă cu treburi până peste cap!
 Dar ce treburi are?
 O mulţime! Acum îşi dezgroapă clopotele verzi pe care le-a ascuns în pământ astă-toamnă. Uite cum le ridică încet în copaci, cu grijă să nu le scape!
În iarba din care ieşeau aburi, pe trei frunze, stăteau în genunchi trei zâne.
 Pentru ce vă rugaţi? le întrebă Magda.
 Ne rugăm să fie ploaie la timp, să nu bată vântul prea tare, să se coacă fructele şi să se facă grâul!
Magda coborî din trăsură şi copacii o luară de mână:  Hai să-nflorim!
 N-am timp, dragii mei! Un bun prieten de-al meu a plecat în lume şi trebuie să-l găsesc!
Poleiţi pe faţă şi pe mâini cu praf de aur, Piticii ieşiră din galerii, cu giuvaiere pe care le înşirară la soare. Magda se apropie:
 Ce splendoare!
Piticii zâmbiră mulţumiţi. Păreau foarte atenţi la sclipirea diamantelor, le cântăreau în mâini şi le frecau cu mâneca să lucească.
 Nu vă e greu să vă duceţi viaţa sub pământ, pe întuneric? îi întrebă Magda.
 Ne-am obişnuit. Nici măcar nu-i întuneric de tot...
 Cum aşa?
 Păi, uite cum: înainte de-a răsări, florile se deschid de probă la noi, dedesubt. Noi suntem primii care le vedem şi le spunem dacă să iasă sau nu la suprafaţă. Florile de sub pământ ne luminează galeriile, ne răcoresc şi ne alină oboseala şi durerile de oase.
 Mă iertaţi că îndrăznesc, spuse Magda, aş mai avea o întrebare: în drumurile voastre, nu l-aţi văzut cumva pe Toto?
Fără să se-ntrerupă din treabă, Piticii se uitară la ea peste umăr.
 Am auzit de el. Toate diamantele din lume sunt înfrăţite şi îşi vorbesc, spunându-şi ce li se-ntâmplă. Diamantul de pe cravata lui Toto le-a povestit celorlalte despre stăpânul lui, aşa am aflat şi noi. Era uneori foarte trist...
 Unde-i acum?
 Asta nu mai ştim! Dar întreabă-i pe Câinii Duioşi, ei umblă prin ţinutul oamenilor, poate ştiu mai mult...
Atunci, se auzi un cor de lătrături. Azor ciuli urechile şi o rupse la fugă în întâmpinarea Câinilor Duioşi care veneau spre ei alergând.
 Aveţi grijă cum vă purtaţi cu stăpâna mea, le spuse Azor. Să fiţi cât se poate de atenţi!
Câinii Duioşi făcură cerc în jurul Magdei şi se aşezară pe labe, dând din coadă: i se uitau în ochi, aşteptând. Cel mai bătrân întrebă:
Ce vânt vă aduce pe la noi?
Magda îi povesti despre Toto, cum plecase pe neaşteptate. Câinele bătrân oftă:
La marginea Oraşului de Piatră, unde ne ducem veacul, întâlnim tot felul de oameni. De Toto am auzit, dar nu l-am văzut!
Deodată, pământul începu să se mişte şi să crape, se auzeau trosnind rădăcinile, şi de sub ţărâna afânată apăru un cap. Când uriaşul se ridică întreg, din cauza umbrei lui se făcu noapte şi câteva vrăbii zăpăcite alergară să se culce. Magda şi prietenii ei s-au făcut mici de tot şi au amuţit.
De ce-aţi tăcut? se plânse uriaşul. V-aţi speriat de mine? Eu sunt Urieşul Care Doarme-n Grădini!
Cu mare zgomot, în zarva pietrelor care-i curgeau de pe umeri. Urieşul îşi îndreptă spatele şi izbucni în hohote de râs. Uitându-se mai bine, Magda văzu că avea în loc de păr rădăcini şi palmele îi erau pline de cuiburi. Cuiburi avea şi la subţiori, prin buzunare şi pe sub guler, iar puii îl asurzeau ciripind.
De ce porţi cuiburile cu tine? întrebă Magda.
Sunt cele pe care le-a dat vântul jos, le adun şi am grijă de pui. Şi seminţele puse-n pământ sunt tot în seama mea, şi pe ele trebuie să le-ncălzesc.
Magda îl întrebă pe Urieş dacă, privind lumea de la înălţimea lui, nu l-a zărit cumva pe Toto. Urieşul Care Doarme-n Grădini rămase pe gânduri.
 De zărit nu l-am zărit, dar păsările-mi povestesc uneori despre un om bun şi despre o grădină în care s-au adăpostit multe...
 El e! Nu ştii pe unde-o fi?
 Nu ştiu, răspunse Urieşul, cu părere de rău. Dar nu departe de aici e casa unei bătrâne de treabă, mergeţi
şi-ntrebaţi-o, poate ştie ea.
Cum ajungem la casa bătrânei? întrebă Magda.
Dar Urieşul intrase de-acum în ţărână, nu i se mai vedeau decât braţele noduroase şi mâinile pline de cuiburi.
Luaţi-vă după noi! Luaţi-vă după noi! se auziră glasuri subţiri, şi Magda văzu un alai de toporaşi, înşiraţi până la o casă mică şi veche. În prag apăru o bătrână în haine ponosite; ochii albaştri îi luminau faţa.
Bine-ţi venit! le spuse. Vă aşteptam! Eu sunt Sfânta Luni, cea alungată din toate poveştile. Totuşi, fără mine, nimic nu poate să-nceapă, de-aceea, chiar dacă unii nu mă iubesc, toţi trebuie să-mi treacă pragul!
Uşa casei fiind foarte joasă, Magda intră făcând o plecăciune, Cioroiul şi Azor o urmară. Sfânta Luni îi pofti la masă şi împărţi cu ei ce avea, iar Magda povesti despre Toto şi plecarea lui. Sfânta Luni spuse:
De omul ăsta, am auzit şi eu... Treaba la care v-aţi pornit nu-i uşoară, aveţi drum lung de făcut, trebuie să vă duceţi la Mare, ea e singura care poate să ştie unde-i Toto, pentru că atinge multe ţărmuri şi află o sumedenie de veşti.
 Încotro e Marea? întrebă Magda.
 Încolo, spre răsărit... Aveţi grijă: o vreme veţi merge pe tărâmul Scorpiei, dar să nu vă temeţi, luaţi frunza asta... Sună ca o muzicuţă: o pui la gură şi sufli de trei ori; când o va auzi, Cavalerul Ploii o să vă vină-n ajutor.
La plecare, Sfânta îi mai spuse Magdei să se grăbească: la noapte, oglinda avea să se închidă, şi nu se va mai putea trece înapoi spre casă, tărâmurile vor fi despărţite, iar cei care au intrat în Ţara Luminii vor rămâne în ea pentru totdeauna.
 Dar eu vreau să mă-ntorc! Mi-e dor de Mama, de Tata, de toţi!
 Atunci, grăbeşte-te! spuse Sfânta Luni.
Ca şi cum ar mai fi fost nevoie de îndemn, Cioroiul scutură hăţurile, şi Birja de Noapte porni spre soare-răsare. Deodată, în trăsură se auzi un plâns înăbuşit: Lampa cu Bonetă de Mătase vărsa lacrimi într-un ungher.
Ce-i cu tine, de ce plângi? o întrebă Magda.
De când vă dă toată lumea sfaturi, aţi uitat că eu vă sunt steaua-călăuză! Poate că ştiu mai bine încotro e Marea! Nu mă crezi? Ia uită-te ce scrie pe boneta mea!
Bos-ton, silabisi Magda. Ce nume ciudat!
E un oraş, dincolo de Ocean, clipi Lampa, emoţionată. De acolo vin! Cineva i-a scris patronului, şi el m-a trimis încoace, cu mii de recomandări. Ştiţi, sunt foarte sensibilă...
Uscându-şi lacrimile, Lampa se aprinse şi zbură înainte, Birja porni pe dâra de lumină.
În curând, intrară într-un oraş. Pe lângă trăsură, treceau pe jos, rânduri-rânduri, oameni cu feţele triste, toţi în aceeaşi direcţie, fără să vorbească unii cu alţii.
 De ce-or fi aşa de abătuţi? întrebă Magda.
Scorpia le-a pus câte un şarpe mic în jurul inimii, zise Cioroiul; în unii, şarpele creşte mereu şi
se-ngroaşă, până când îi înăbuşă.
Ieşind din oraş, trăsura ajunse pe un câmp gol, negru: nu creştea nici un fir de iarbă, nu mişca nici un suflet.
 Ăsta trebuie să fie tărâmul Scorpiei, strigă Cioroiul, ce ne facem, oameni buni?
N-apucă bine să sfârşească, şi în zare apăru Scorpia. Avea trei capete care semănau cu doamnele Ics, Ygrec şi Zet, şi toate trei urlau pe trei glasuri, în cor: „Zâzanie!” „Ură!” „Vrajbă!”. Apropiindu-se, Scorpia se ridică pe jumătate în aer şi săgetă cu limbile despicate, năvălind deopotrivă pe pământ şi prin cer şi vărsând peste ei şuvoaie de flăcări.
Ce ne facem? Ce ne facem? ţipă Cioroiul.
Magda îşi aduse aminte de frunza-muzicuţă, o scoase din buzunar şi suflă în ea de trei ori: răsună o melodie blândă, ca trei picuri de miere. La auzul muzicii, Scorpia urlă ca friptă:
Cum îndrăzniţi să-mi călcaţi pământul?
Ce i-ai făcut lui Toto? strigă Magda. O să-l găsim şi o să-l salvăm!
 Puteţi să-l căutaţi mult şi bine! Şerpii mei, puii mei, l-au făcut să plece din oraş! Am să fiu stăpână pretutindeni, toţi vor purta la inimă inelul meu!
Atunci, apăru o zare de lumină: Cavalerul Ploii sosea la chemarea Magdei. O platoşă aurie îi strălucea pe piept, la coif îi flutura o ramură înverzită, venea înconjurat de un răpăit de pocnete blânde: seminţele umede plesneau încolţind.
În mâna dreaptă, Cavalerul cumpănea o suliţă având în vârf o stea: ţinti spre Scorpie şi zvârli suliţa cu o mişcare uşoară, ca-n joacă. Rănită de moarte, Scorpia scoase un urlet greu şi se prefăcu în fum.
Alergară cu toţii spre Cavaler şi văzură că faţa i se făcea tot mai palidă, mai străvezie, vocea tot mai slabă:
Aşa mi se-ntâmplă mereu, murmură Cavalerul, aduc lumina soarelui, dar n-apuc să mă bucur de ea... Dacă o-ntâlniţi pe Frumoasa cu Gene de Fluturi, vă rog să-i spuneţi că o iubesc...
Faţa Cavalerului pieri ca un vis. Calul lui verde căzu în genunchi şi dispăru, coiful şi platoşa se topiră ca zăpada. Se uitau şi nu le venea să creadă: din Cavaler, nu mai rămăsese decât un petec de apă, pe care ţărâna o sorbi numaidecât. În schimb, pe cer apăru un steag minunat, cu toate culorile pământului.
Uite steagul Cavalerului! spuse Magda. Ne dă de veste că vremea bună se-ntoarce!
În afară de Lampa cu Bonetă de Mătase, care stătea stinsă într-un colţ, toţi erau veseli şi răsuflau uşuraţi. Smulsă de vânt, o panglică se desprinse de pe rochia Magdei şi se prefăcu într-un izvor, şiragul de la gât i se rupse şi mărgelele se împrăştiară ca o ploaie. Atunci, din seminţele plesnite au răsărit lanuri de grâu şi de orz, pretutindeni creşteau frunza şi iarba, văzduhul era plin de păsări vorbitoare, florile ţâşniră vijelioase din pământ. Verdeaţa udă s-a umplut de melci, care-şi scoaseră coarnele şi porniră să cutreiere lumea. Toţi, care mai de care, se bucurau: scăpaseră de urgie.
Calul de la Birja de Noapte scurma ţărâna cu copita. Magda se duse şi-l sărută pe frunte, unde avea o pată în formă de stea.
Ce mă fac? îi şopti. O să se supere Bunica, i-am stricat rochia şi i-am pierdut mărgelele!
Din pricina primăverii grăbite, se auzeau apele venind, un fluviu le strângea şi le ducea spre Mare. Ca aburii, din pământul umed apărură duhurile bune, şi se făcură tufe şi pomi. Din umbra unui cais înflorit, ieşi Frumoasa cu Gene de Fluturi, şi râse ca un copil, cu părul numai zulufi de soare.
Cum să-i spunem acum vestea tristă? zise Cioroiul. Nu vedeţi cum străluceşte de fericire?
Frumoasa cu Gene de Fluturi trecu zâmbind.
El te iubeşte! El te iubeşte! croncăni Cioroiul.
Ştiu, spuse Frumoasa, de-abia aştept să-l văd!
Şi se-ndepărtă în paşi de dans, dispărând într-o grădină. Luna răsărise şi le lumina pomilor creştetele verzi. Văzând-o, Magda tresări amintindu-şi că nu peste multă vreme oglinda avea să se-nchidă. Şi mai aveau încă mult de mers.

                                      III

Birja de Noapte stătea pregătită. După ce păscuse iarbă fragedă, calul strălucea de putere nouă şi frământa nerăbdător din copite.
Să ne rugăm... spuse Magda. Să ne rugăm pentru izbândă şi pentru întoarcerea acasă!
Lumina albastră se deschise şi se văzu că era plină de îngeri stufoşi, care-i acopereau pe toţi sub aripile lungi.
În sfârşit, ajunseră la ţărmul Mării. Ca o regină de pe vremuri, Marea domnea singură până-n zări. Un peşte se zvârcolea pe nisipul umed, Magda îl luă şi-l aruncă în apă. Peştele pluti un timp, ameţit, apoi mişcă din coadă şi porni spre larg.
Tocmai se ridicase soarele, razele făceau pe suprafaţa Mării o cărare aurie.
 Pe drumul ăsta va trebui să mergem, până la Insula de Marmură, spuse Calul. Am să zbor ca vântul şi ca gândul! Hai, suiţi-vă-n trăsură şi ţineţi-vă bine!
Trăsura porni pe cărarea aurie. În curând, nu se mai auzi decât zgomotul valurilor. Deodată, Calul necheză:
 Simt că încep să obosesc!
Copitele i se cufundau tot mai adânc, picioarele îi dispărură în apă până la glezne, apoi până la genunchi, şi nicăieri nu se vedea nici geană de pământ.
Mai repede, mai repede, strigă Magda, ne scufundăm!
 Mai repede nu pot, spuse Calul, răsuflând greu; apa îi ajunsese la piept.
Atunci răsări din Mare o insulă atârnată de un fir al cărui capăt se pierdea în cer; avea munţi albaştri şi terase de marmură. Trăsura ieşi la liman şi Calul se trase spre izvorul care curgea pe un pat de iarbă.
Magda şi prietenii ei intrară într-o peşteră albă, unde strălucirea apei juca sclipind pe tavan. Un glas adânc răsună sub bolţi:
Ce căutaţi aici?
Era glasul Mării. Fără să-şi piardă cumpătul, Magda îi povesti despre prietenul ei, Toto, cum umblau prin lume să-l caute.
Torcând ca o leoaică somnoroasă, Marea o ascultă, apoi grăi:
 Când v-am văzut venind, mi-am pregătit furtuna... Dar fiul meu m-a oprit. „Mamă, mi-a spus el, să nu le faci nici un rău, ei sunt cei care m-au salvat adineaori, când mă înăbuşeam în aer!” La rugămintea fiului meu, v-am scos din adânc Insula de Marmură. Cât despre necazul care v-a adus aşa departe, aşteptaţi  să-ntreb scoicile: ele păstrează toate veştile de pe ţărmuri, poate-au auzit şi de prietenul vostru.
Magda se aşeză pe-o piatră, aşteptând răspunsul scoicilor. După un timp, glasul Mării răsună iar:
 Scoicile spun că l-au văzut nu de mult, pe un ţărm... Era foarte trist, şi a zvârlit în apă o scrisoare. Peştii au citit-o imediat, de la ei au aflat şi scoicile: nişte oameni fără nume îi scriau că oraşul n-avea nevoie de el şi de serbările lui, şi-i porunceau să-şi ia tălpăşiţa. Tot adâncul meu a plâns de jalea lui Toto, aflând cum fusese alungat. Părerea întregii mele împărăţii este că om mai sincer şi mai bun ca el, greu poţi să găseşti.
 Unde-i acum? întrebă Magda.
E departe, într-un oraş mare, dar se pregăteşte să plece spre casă...
 Îţi mulţumesc, îţi mulţumesc! spuse Magda, şi se lăsă în genunchi sărutând apa Mării. Nu te vom uita niciodată! Spune-le scoicilor să-i transmită lui Toto că noi îl iubim!
Trăsura, însoţită de salturile delfinilor, porni pe valuri, înapoi. Toţi erau veseli: Cioroiul cu penele rânduite, Azor cu blana scuturată; numai Lampa stătea stinsă, pe gânduri. Trăsura ieşi pe plajă, se aşternu la drum, cale lungă, şi nu se mai opri până-n pădurea de stejari.
Acolo, Magda coborî şi alergă la locul ştiut. Dar unde era uşa din oglindă, se întindea acum, de sus până jos, o pânză de păianjen. Cu burta grea de gheme, Păianjenul robotea într-un colţ.
De ce ţi-ai făcut pânza la uşă? îl întrebă Magda. Acum, va trebui să ţi-o stric!
Ai întârziat! spuse Păianjenul, cu glas pedagogic. Aici nu-i nici o uşă! Vezi-ţi de drum!
Într-adevăr, dincolo de pânză nu se vedea decât ceaţa.
Nu mai pricep, spuse Magda, acolo era casa mea, acolo erau părinţii şi bunicii! Unde-au putut să dispară?
Se gândi, totuşi, că toate erau la locul lor, dar ea nu le vedea din cauza ceţii şi a pânzei păianjenului.
Dă-ţi pânza la o parte şi lasă-mă să trec! îl rugă Magda.
Păianjenul îşi roti ochii bulbucaţi:
Nu mai ai nici unul din lucrurile vrăjite care-ţi dădeau putere! Şi nici nu mai eşti la fel de frumoasă ca atunci când ai putut să faci minuni!
 N-am nici o vină, spuse Magda, aşa s-a-ntâmplat: am avut de-a face cu Scorpia, a mai trebuit să umblu şi  cu trăsura pe Mare...
N-am ce-ţi face, spuse Păianjenul. Uşa s-a închis! Puteai să te grăbeşti!
Dar nu-i nici un zid, nu văd decât aer până departe, de ce nu mă laşi să trec?
Aşa-i porunca de la-mpărăţie!
Magda se aşeză jos şi plânse amar, cu fruntea pe genunchi.
Ar mai fi o cale, spuse Păianjenul, să-i fie cuiva foarte dor de tine...
Între timp, luna plină urcase din spatele dealurilor.
Mamă, strigă Magda, ştiu că ţi-e dor de mine, şi mie mi-e dor de toţi!
Atunci, aerul se limpezi, Magda văzu casa, unde părinţii şi portretele se întristaseră. Oare ce căuta doctorul la ei, cine era bolnav? Bunicul umbla de colo-colo şi îşi ştergea ochii pe furiş, fruntea Tatei era încruntată, Bunica plângea, Mama stătea în genunchi la icoană. Magda o strigă, ea tresări şi întoarse capul:
 Fata mea, draga mea! Vino la mine!
Atunci, în faţa Magdei apăru oglinda: văzută din partea celalaltă era neagră ca smoala, grunjoasă şi tare. Părea gata să-ţi sfâşie carnea la cea mai slabă atingere, îţi trebuia mult curaj ca să-ncerci să treci. Magda îşi luă avânt şi se aruncă spre oglinda neagră... În mod miraculos, în loc s-o rănească, oglinda se făcu moale ca apa. Nici n-a ştiut când a trecut dincoace, doar s-a trezit în braţele Mamei. Lampa cu Bonetă de Mătase zbură şi se aşeză, calmă, pe noptieră. Cioroiul bătu din aripi şi se ghemui pe creanga din dreptul ferestrei, iar Azor se duse la culcare pe prag. Pe strada pietruită, se auzi încă multă vreme tropotul Calului de la Birja de Noapte.
Era în patul ei, Bunicul o mângâia pe frunte:
Bine-ai venit înapoi, copila mea! Slavă Domnului că totul s-a terminat cu bine!
N-am fost singură, Bunicule! Eram cu prietenii mei! Calul de la Birja de Noapte m-a dus în Ţara Luminii, Lampa cu Bonetă de Mătase a ars tot timpul să ne arate drumul!
Lasă, o să-mi povesteşti mai târziu...
Să ştii, Bunicule, toată lumea a auzit de bunătatea lui Toto! Am vizitat florile şi pădurea, am stat de vorbă cu Zânele, cu Piticii şi cu Urieşul: numai vorbe bune!
A doua zi dimineaţă, Cioroiul poposi la fereastra deschisă, bătu din aripi de trei ori şi se puse pe strigat:
Ultimele ştiri! Noutatea zilei! Toto s-a întors! Toto invită toţi copiii la serbarea de ziua lui! Porţile vor fi deschise pentru toată lumea, fie bunici ori bunicuţe, fie mame sau taţi! Invitate de onoare vor fi Aurora Boreală şi trei Stele cu Coadă!
Magda sări în sus de bucurie şi alergă să-i spună şi Mamei vestea. Apoi, a dat o raită prin curte şi a văzut un pâlc de toporaşi; a vrut să-i culeagă, dar şi-a adus aminte de aceia care o-ndrumaseră spre casa Sfintei Luni.
Aşteptată de toţi cu sufletul la gură, ziua cea mare sosi. Casa şi grădina lui Toto erau luminate, pe uşile şi ferestrele deschise se revărsa o muzică mângâietoare. Pe poartă intrau vorbind şi râzând valuri de musafiri. După ce-i urau lui Toto „La mulţi ani”, se răspândeau prin grădină ori se adunau în grupuri vesele.
Şi, bineînţeles, toată lumea îi aducea sărbătoritului daruri. Se şoptea că, pentru prima oară, Domnişoara Vanda îşi golise atelierul, minunăţiile ei umpluseră oraşul: păpuşile ajunseseră până la urmă la fetiţe, ba chiar şi la bunicile care le râvniseră cândva. Singura pe care Vanda refuzase s-o vândă era Prinţesa: voia să i-o aducă ea însăşi lui Toto, în dar. Însă, nu  ştiu cum s-a făcut că, din mâinile lui Toto, Prinţesa, în rochia uşoară, cu broşă şi mărgele, ajunse repede în braţele Magdei!
Apoi, Magda îi auzi pe cei din jur şuşotind că Toto a cerut-o pe Domnişoara Vanda în căsătorie. „La drept vorbind, chiar sunt o pereche potrivită!” zicea lumea, iar Domnişoara şi Toto dansau fără să-i audă.
Toto nu mai era îmbrăcat caraghios, purta haine de stofă mătăsoasă şi cravata cu briliant. Cât despre Domnişoara Vanda, abia acum văzură toţi cât era de frumoasă şi ce bine semăna cu păpuşa-Prinţesă: un zâmbet plăcut, de copil, o lumina toată, încât strălucea în rochia de culoarea albăstrelelor.
Serbarea era mai mândră decât toate celelalte la un loc: aerul era parfumat, copacii plini de lumini, pe toate cărările susurau fântâni din care ţâşnea o băutură dulce. Oricine putea să găsească tot ce-i poftea inima, copiii nu aveau ochi decât pentru munţii de jucării, cum nu mai văzuseră de când erau.
La miezul nopţii, din spatele casei au ţâşnit focuri de artificii, lumina s-a văzut până departe, încât astronomii se întrebau uimiţi din care stea vine strălucirea nemaivăzută.
Toto zâmbea, altfel decât de obicei.
„Bucuraţi-vă! părea să spună zâmbetul lui, petreceţi, fiţi fericiţi! Acuşi se face ziuă!”