Scrierea unui roman a devenit în vremurile noastre nu doar o provocare, ci şi un risc pe care autorul trebuie să şi-l asume conştient atâta vreme cât într-o astfel de artă se pare că prea multe ţin de natura tehnicilor ori integrarea lor într-o epistemă spirituală, în timp ce clasicul ,,subiect” al ficţiunii e trecut într-un con de umbră sau chiar ignorat. Iar riscul despre care vorbeam devine cu atât mai mare cu cât orice zi următoare modernităţii, postmodernităţii ori transmodernităţii pe care le trăim astăzi poate lesne detrona convingerile de ieri ori pe cele de azi... Din acest motiv, a judeca acum opera unui prozator al cărui debut s-a petrecut în urmă cu aproape patruzeci de ani, urmărind epistema evolutivă a operei sale, în diacronia genului, pare a fi şi acesta un demers la fel de riscant.

Intitulându-şi ,,cu superioară luciditate” (cum observa Mariana Vartic în Dicţionarul esenţial al scriitorilor români coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi şi Aurel Sasu) un întreg ciclu epic ,,variante la un autoportret”, scriitorul Norman Manea devine el însuşi figură textuală încorporată în propria construcţie, confesându-se cititorului, adică aceluia care îi va întregi sensul creaţiei alcătuite din volumele Captivi, Atrium, Primele porţi şi Cartea fiului. De altfel, conform cunoscutului dicton ,,hypocrite lecteur, mon semblable, mon frère”, în Anii de ucenicie ai lui August Prostul, cititorul nu are doar un rol pasiv, ci devine şi el personaj  ca ,,lector înscris” (procedeu întâlnit şi la Thomas Mann în Doctor Faustus ori la Camil Petrescu în Patul lui Procust), fie tovarăş de drum al autorului, care cunoaşte totalitatea intenţională a textului, adică ,,lector virtual” (Paul Cornea). Prin urmare, dincolo de faptul că acest ciclu epic reconstituie o epocă traumatizantă şi opresivă, nu putem deloc ignora izul textualist al problematicii actului creator şi al celui de receptare, chiar dacă în alt loc (vol. Octombrie, ora opt, în nuvela Ceaiul lui Proust) autorul ne sugerează prin subiect că tehnicile narative nu pot fi prelucrate, ci sunt pur şi simplu dictate. Ar fi chiar derutant să acceptăm asemenea punct de vedere atâta timp cât în Plicul negru Norman Manea este un veritabil maestru al tehnicilor romaneşti moderne, experimentale, ce se îndreaptă spre poietică şi care fac din cartea sa, pe lângă o dezbatere despre exil, înstrăinare, frică şi suspiciune într-o epocă totalitară, şi un ,,roman al scrierii unui roman” (Mariana Vartic, ibidem). La fel, în Atrium orientarea experimentalistă continuă, nucleele narative de aici (naraţiunea primară este uneori întreruptă de naratori succesivi, intradiegetici) se intercalează, înregistrându-se astfel o pluralitate de voci convergente, corespunzătoare unor timpuri distincte şi unor realităţi multiple şi (ne)convergente. Şi atunci, ne întrebăm, autorul propune viaţa romanului ca personaj, sau a personajului ca roman?
Stabilind însă un raport aproape senzorial cu realitatea pe care o prezintă, Norman Manea se înscrie (fără premeditare, ba chiar refuzând ostentaţia scripturalului) în postmodernismul în care autorul îşi asumă şi rolul de narator, oscilând astfel între perspectiva interioară şi cea exterioară, între poziţia intradiegetică şi extradiegetică, structură pe două nivele ce deschide o altă discuţie, aceea a polifoniei eului auctorial ce atrage cititorul în plasa intertextualităţii. Astfel, în Zilele şi jocul, discursul epic se complică şi se fragmentează, se juxtapune cu notaţiile ce ţin de subiectivitate, de stările trăite în acel moment, iar în Cartea fiului (în a doua parte a acesteia) naratorul-personaj îşi relatează aproape cu cruzime trăirile şi aprehensiunile determinate de agresiunile mediului exterior. De altfel, personajele lui Norman Manea (copii ori adulţi) suferă de agonie morală şi de istorie ca de o maladie descurajantă, provocată de propria lor neputinţă, iar contextul socio-istoric constituie fundalul necesar pentru a le urmări conştiinţa în exerciţiul său confesiv şi reflexiv. Referitor la această carte sunt de semnalat tema filiaţiei (pusă în relaţie cu artistul ce şi-a ratat destinul - Sia Strihan) şi tehnica joyce-eană a epifaniei mitologice (unde aceeaşi Sia Strihan-Hariga se consideră o reeditare a Simonettei Vespucci din tabloul lui Piero Di Cosimo, pictor italian care, renegând numele părintelui biologic, ar putea pune în discuţie şi complexul oedipian al tatălui), tehnici care întăresc ideea că eroilor le este interzis accesul la ,,siguranţa confortabilă şi nonşalantă a unui <<profesionist>> al existenţei” (M. Vartic).
Observaţiile asupra societăţii bulversate de o profundă criză morală ori politică se plasează într-un context mai larg, prozatorul având în vedere fenomene istorice, sociale şi (drept urmare) psihologice caracteristice epocii în care trăiesc. Astfel, personajele lui Norman Manea adâncesc până la obsesie evenimentele la care participă, fie ca eroi, fie ca martori, fie ca anchetatori, angajarea lor autentică în realitatea înconjurătoare neputând duce decât la disidenţă, eşecuri, scindări sau înstrăinări. Efectul istoriei este aici (ca şi la D.R. Popescu sau Fănuş Neagu) aproape carnavalesc. Umilirea şi opresiunea se ,,bucură” de o crudă şi meticuloasă consemnare narativă. Urmaş consecvent al epicii de analiză, autorul sondează existenţele traumatizante ale personajului (indiferent de vîrstă), înregistrând ireversibila pierdere a inocenţei acestora în dramele pe care le trăiesc la modul cinic, refuzând consecvent ,,plierea la mediu”, deoarece orice tip de normalitate este considerată ca fiind ,,platitudine rutinieră”. Războiul şi evenimentele anilor '50-'60 transformă lumea într-o luntre în derivă. Interesantă este însă (ca şi la D.R. Popescu, în ciclurile F sau Viaţa şi opera lui Trifon B) nu atât reconstituirea fidelă a evenimentelor, cât reflexul lor moral-psihic. Atitudinea faţă de mersul evenimentelor face ca existenţa să fie condiţionată istoric, înşişi copiii nereuşind a se adapta unei existenţe normale după trauma coşmarului concentraţionar, jocurile lor ajungând a reproduce aceeaşi realitate dramatică (în vol. de nuvele Primele porţi).
O experienţă tragică, trăită în realitate, nu poate fi neglijată. Umilirea şi deportările evreilor în lagărele de concentrare din Transnistria revin în câteva scrieri ale lui Norman Manea. De observat este că acest episod recurent subliniază existenţa lipsită de certitudini în care ferocitatea şi frica determină o resemnare generală într-o promiscuitate urmată de o extincţie la scară socială. Totul este văzut prin ochii copilului (în nuvele ca Moartea, Puloverul, Ghemele decolorate etc.), copil care, cum am văzut, va reproduce până şi în jocurile sale coşmarul realităţii pe care o consideră firească. Nu există un conflict propriu-zis, iar personajele în criză acută de identitate par nişte larve supravieţuitoare ale unor catastrofe. Viaţa lor, diminuată şi goală, circumscrie aceeaşi dramă a inadaptării şi îi transformă în antieroi ori înfrânţi, inşi de la periferia unei lumi absurde ori martori ai dezagregării istorice, complexaţi îndurând de-a lungul vieţii povara spaimelor trecutului (în Întoarcerea huliganului). O fi această stare de goliciune interioară o formă de sancţiune auctorială, un soi de mortificare prin care insul devine cadavru fără a muri de fapt? Cert este că aceste spaime au pătruns adânc, până în capilarele sensibilităţii scriitorului, făcând din povestirile sale alte variante la un posibil (auto)portret, marcat ireversibil de perioada ghetourilor. De aceea, nu personajele umane sunt adevăraţii eroi ai acestei epopei, ci frica şi războiul (sub orice formă) care confruntă individul cu crima şi cu moartea. Aici însăşi iubirea, investigată interogativ şi dubitativ în Zilele şi jocul, este atinsă de suflul patologicului şi al suspiciunii atunci când eroul - Ben Despina - e mereu neîmpăcat, interogativ, exigent cu sine, dilematic ori precaut pe traseul căutării propriului eu, însă acceptă promiscuitatea triunghiului, pentru că, observă Mariana Vartic, adorata ,,anormalitate” nu face decât să le ,,mascheze incapacitatea de decizie”, ajungându-i să evite responsabilităţile. Cum am fost avertizaţi, şi aici Norman Manea deplasează accentul de pe comunicarea discursivă pe participarea cititorului care ia parte la metabolismul creaţiei văzând teroarea şi întregul spectacol al istoriei ca pe o încercare de exorcizare a neliniştilor colective ori individuale generate de tragediile secolului al XX-lea.
Elementele de noutate din retorica românească a lui Norman Manea ţin de proteismul discursului, de poetica reflectării, de tehnica montajului discontinuu şi de atingerile poeticii prozei sale cu semiotica, în texte adesea sincopate şi abstruse ,,favorizând obscurizarea nu doar a limbajului, dar şi a semnificaţiilor” (M. Vartic). Sunt doar sugestii pentru un demers analitic mai complex şi mai amplu al operei scriitorului nostru, în care consideraţiile se pot coagula inclusiv pe metamorfozele naratorului, ale personajului şi, nu în ultimul rând, ale perspectivelor relatării.




Alexandru Ovidiu Vintilă


Ioan Holban,
Istoria literaturii române contemporane



Privind retrospectiv la istoriile literaturii române ale lui Nicolae Iorga, Eugen Lovinescu, Şerban Cioculescu, Tudor Vianu şi Vladimir Streinu, George Călinescu, Nicolae Manolescu sau Alex Ştefănescu, remarcăm diversitatea în ceea ce priveşte structura lor şi modalităţile de abordare, dar şi o scădere a calităţii (mai ales în ultima perioadă) în ceea ce priveşte întocmirea unor astfel de lucrări care se doresc monumentale din toate punctele de vedere. Dacă în cazul lui Nicolae Iorga, spre exemplu, metoda de abordare atât de criticată de predecesori era aceea de a descrie an de an evoluţia literaturii, G. Călinescu nu vedea critica „fără perspectiva totală istorică”, istoria literaturii apelând în mod firesc la criteriile estetice ale criticului. Convingerile că istoria literară este „expresia îndelungată şi meticuloasă a unui gust” şi că trebuie să se ocupe cu încadrarea clară a unor texte în ceea ce înseamnă „literatură artistică” (Nicolae Manolescu) sau că judecăţile de valoare ale istoricului literar sunt „raportate nu la idealuri artistice normative, ci la scara de posibilităţi a fiecărui autor” (Şerban Cioculescu),     s-au încetăţenit în timp. Un lucru este însă  evident. Fiecare critic literar care a reuşit să întocmească o istorie literară, mai mult sau mai puţin exactă, a avut drept scop, pe lângă impunerea viziunii proprii asupra literaturii, şi acoperirea unor segmente neabordate de înaintaşi sau insuficient sondate. La fel declară că face şi Ioan Holban în  debutul amplei sale lucrări, Istoria literaturii române contemporane, Iaşi, Tipo Moldova, 2006.  
„Am ajuns la nişte portrete contemporane care vin «să umple nişte goluri»”, afirmă în istoria sa Ioan Holban, lucrare structurată în trei volume în care se urmăresc mai multe segmente ale literaturii române contemporane: poezia, proza, critica, eseul şi memorialistica.
Primul volum, Poezia, cuprinde radiografii ale operelor unor scriitori consacraţi, cum sunt Gellu Naum, Ştefan Augustin Doinaş, Horia Zilieru, Dan Laurenţiu, Mihai Ursachi, Ioanid Romanescu, Mircea Dinescu, Nicolae Prelipceanu, Ion Miloş, Horia Bădescu, Ion Beldeanu, Liviu Ioan Stoiciu, Lucian Vasiliu, Aurel Ştefanachi, Matei Vişniec, Nichita Danilov, Elena Ştefoi, Cornelia Maria Savu, Cassian Maria Spiridon, Nicolae Panaite, Gellu Dorian, Liviu Antonesei, Adrian Alui Gheorghe, Radu Florescu, Constantin Hrehor, Florin Iaru, Emilian Marcu, Traian T. Coşovei şi alţii. Trebuie precizat încă de la început faptul că Ioan Holban alege să nu prezinte în istoria sa biografii ale autorilor selectaţi şi să nu introducă elemente biografice în analiza sa literară. Lăsând opera să vorbească, Ioan Holban nu se referă în lucrarea de faţă la viaţa autorilor contemporani prezentaţi, sau la contextul politic în care aceştia şi-au desfăşurat activitatea artistică. Exegetul se limitează la a analiza opera sau la a radiografia anumite volume. De asemenea, titlurile fiecărui capitol în parte sunt foarte inspirat alese, stârnind, pe bună dreptate, curiozitatea iubitorului de literatură. Iată câteva dintre ele: O lume de semne, dedicat lui D. R. Popescu, Istoria literaturii ca materie epică, despre Ion Cristoiu, Pârdalnica meserie de om liber a lui Mircea Dinescu,  Personajul ca hermeneut, material legat de activitatea lui Ioan Groşan, Clipa, ca o lună rece despre scrierile lui Mihai Sin, sau Istoria omului fără aripi despre cele ale lui Matei Vişniec. Secvenţa dedicată poeziei se deschide cu un capitol legat de lirica suprarealistului român Gellu Naum, despre care autorul vorbeşte în termeni apreciativi şi declară că „e o mare voluptate a privi în poemele sale”. Periplul său în spaţiul poeziei române contemporane se continuă cu o analiză a scrierilor lui Ştefan Augustin Doinaş, pentru care „cuvântul e un univers concentraţionar care îşi consumă energiile în interiorul său”.
Când vorbeşte despre Horia Zilieru, de exemplu, încadrează poezia acestuia într-un cadru guvernat de misticism, elemente suprarealiste şi „orfism”. Poezia, „vinul tristei cupe”, este în cazul lui Horia Zilieru, aşa cum susţine Ioan Holban, o entitate în care se adună o parte însemnată a unor elemente extrase din viaţa poetului amintit.
„Poezia lui Horia Zilieru îşi fixează esenţele între scenarul mitic, tiparul suprarealist şi orfism; cărţile amintite, bine reprezentate în antologia Melancolie de vulcan, îşi organizează substanţa poetică, modalităţile şi procedeele în jurul acestor trei repere, proiectând ceea ce se numeşte trăirea eului liric într-un teritoriu al codurilor culturale, al şoaptei şi muzicalităţii”, susţine Ioan Holban.
Dacă despre poezia lui Ioan Alexandru, Ioan Holban spune că „stă sub semnul revelaţiei şi al convertirii” şi pe Mircea Dinescu îl consideră fondatorul pamfletului în literatura română, despre cărţile Ioanei Ieronim afirmă că ar fi dominate de „picturalitate”. Originală este şi încadrarea lui Ioan Flora într-un spaţiu exterior poeţilor estului.
„El poate fi înţeles mai degrabă în preajma prozatorilor sud-americani, «vitalişti», fantaşti, evadând din realitatea trivială în universul imaginar, decât alături de poeţii estului”, afirmă criticul ieşean despre Ioan Flora.
Un capitol amplu îi dedică Ioan Holban în cadrul istoriei sale literare poetului şi prozatorului Ion Beldeanu. Despre literatura pe care o crează Ion Beldeanu, Ioan Holban vorbeşte în termeni encomiastici, plăcerea estetică pe care exegetul o simte în faţa poeziei scriitorului bucovinean nefiind deloc ascunsă. Poezia lui Ion Beldeanu este încadrată în sfera celei şaptezeciste care în epocă nu s-a bucurat de circumstanţe favorabile.
„Aceste circumstanţe - s-o recunoaştem, deloc avantajoase - au născut, spune Ioan Holban, o literatură interesantă care n-a încetat, orgolioasă, cu perceperea exactă a propriei personalităţi şi valori, să-şi caute raftul de bibliotecă, locul distinct în câmpul literar. Ca în cazul lui Ion Beldeanu, de pildă”.
În paginile istoriei literare amintite, poetul Ion Beldeanu este descris ca fiind un creator pentru care poezia îşi găseşte mereu resurse proaspete în aria tradiţională, un poet care depăşeşte tendinţele literare ale epocii în care trăieşte pentru a face din scrisul său un act incantatoriu.
„Ion Beldeanu este structural un elegiac pentru care poezia înseamnă cântec şi incantare, având, deci, curajul ca, într-o epocă dominată de ironie şi intelectualism, să afirme (şi polemic) o modalitate «tradiţională» ale cărei resurse nu s-au epuizat încă”, continuă autorul lucrării menţionate.
Devoratoare sunt, afirmă Ioan Holban când se referă la poezia lui Ion Beldeanu, melancolia şi ironia, stări care traversează o parte dintre poemele acestuia.
„Un secret flux bacovian, ipostaziat în «promenadele duminicale» din oraşul de provincie, în plictis şi exasperare nu suficient de bine ascunsă pentru a-şi pierde directa expresivitate, traversează poemele lui Ion Beldeanu; melancolia solitarului este arareori blândă, ironia sa este de prea puţine ori bonomă: acestea,  melancolia şi ironia,  exprimă  o atitudine şi o stare care, iată, sunt «devoratoare»”, iterează Ioan Holban.
Despre „devorare” şi „explozie finală” ca metafore vorbeşte Ioan Holban şi când se referă la poezia lui Matei Vişniec. Cu totul altfel stau lucrurile în cazul lui Constantin Hrehor, a cărui lirică „pendulează între geografia săracă a realului şi splendoarea unui Eden unde moartea-învierea e metaforă tutelară” (Ioan Holban).
Cel de-al doilea volum al Istoriei literaturii române contemporane (Proza), scrise de Ioan Holban, cuprinde analize ale scrierilor unor autori precum Mircea Nedelciu, Constantin Ţoiu, Gabriela Adameşteanu, Ioan Groşan, Bedros Horasangian, Norman Manea, Eugen Uricaru, Vasile Andru, Gheorghe Crăciun, Ion Cristoiu etc.
Interesat de „dinamica raporturilor de putere”, Nicolae Breban este încadrat de criticul mai sus menţionat în sfera prozatorilor care le-a analizat cu ajutorul unor modele psihologice, temperamentale şi comportamentale, „propunând tipologii care să explice prin însăşi natura lor specificul unei epoci şi sensul de evoluţie a unui proces istoric [...]” (Ioan Holban).
Când se apleacă asupra prozei lui Fănuş Neagu, Ioan Holban nu uită însă să ridice problema atât de discutată a metaforei în proza acestuia. Discuţia se va lega însă de romanul Amantul Doamnei Dracula, unde metafora capătă noi valenţe, acelea de „asumare şi, totodată, de comunicare a timpului, spaţiului şi istoriei”:
„Romanul recent e un strălucit exemplu al modului în care, doar la Fănuş Neagu, metafora amplifică şi dă sens timpului istoric şi timpului interior; mai mult încă dimensiunea metaforică produce istoricitatea sau, altfel, timpul-epocă, aflat în deplina proprietate a autorului pentru că îi poartă semnele inconfundabile ale gândirii şi re-prezentării lui prin conştiinţa artistică”, spune Ioan Holban.
În secvenţa dedicată operei lui Constantin Ţoiu, criticul literar susţine ideea că mai multe romane ale acestui prozator pivotează în jurul „mitului însoţitorului”. Ipostazele acestui însoţitor sunt multiple, aşa cum le prezintă Holban. El apare în calitate de supraveghetor, de iubitor, de martor, de interlocutor, de intrus necesar, de privilegiat cunoscător al sensului istoriei etc. Cât despre Norman Manea, referirile la adresa scrierilor acestuia se concentrează în general în jurul romanului Plicul negru, considerat de Holban ca afirmând „o poetică narativă sensibil diferită, care presupune modificări de perspectivă şi un alt cod de lectură a realului” şi ca fiind „placa turnantă a vieţii şi cărţilor” prozatorului.
În ceea ce priveşte proza Gabrielei Adameşteanu, Ioan Holban o prezintă ca scriere aflată în permanentă evoluţie. Astfel, de la investigarea sufletului feminin, visător şi mistuit de dorinţe incerte, autoarea trece la folosirea instrumentelor prozei obiective, „creând câteva personaje memorabile, conturând profilul unei epoci, şi mai ales, punând în valoare ceea ce aş numi funcţia critică a discursului narativ” (Ioan Holban).
Mâine, repetabilul mâine se numeşte sugestiv capitolul în cadrul căruia este tratată scrierea în proză a lui Bedros Horasangian. Despre scrierea acestuia, Ioan Holban susţine că este capabilă de a „organiza realul prin funcţia privirii”. Universul în care protagonistul lui Bedros Horasangian din proza Principiul văzut-plăcut este acela al literaturii şi asta pentru că viaţa nu poate fi despărţită de literatură şi nici invers, „modul despărţirii şi înlocuirii unui spaţiu prin celălalt”, fiind identificat în „punţile de trecere dinspre el înspre eu, în momentul intrării în realul literaturii”: „Textele lui Bedros Horasangian sunt ale privirii, personajele se numesc aşteptarea, nevoia de comunicare, speranţa, iluzia, eşecul, îndoiala, certitudinea, iar «teza» lor este aceasta: «orice viaţă trebuie să aibă un sens»”.
Ioan Holban îşi continuă călătoria în spaţiul prozei româneşti contemporane, oprindu-se şi la aceea a lui Vasile Andru, o literatură a experimentului „care evoluează după regula progresiei”, cum o numeşte criticul literar în istoria sa. Pentru înţelegerea prozei acestuia, Ioan Holban propune chiar o „formulă”, aceea de a privi textele ca termeni care derivă unul din altul, care se intersectează şi se continuă, fenomen specific literaturii „personale”, eul devenind „numărul fix”, specific prozei textualiste. Referindu-se, de exemplu, la Viaţă şi semn a lui Vasile Andru, Ioan Holban va susţine ideea că viaţa este văzută de acesta prin prisma reconstructivă a semnului şi că pulsul existenţei nu este simţit decât de „văzători”: „Volumul lui Vasile Andru [Viaţă şi semn] are o dublă deschidere: spre literatură, prin eseu şi spre viaţă, prin cugetare, «înţelepţire» şi sentinţă morală. [...] este vorba despre primul termen abordat întotdeauna în orizontul celui de-al doilea: altfel spus, viaţa este privită prin lentila (re)formatoare a semnului”, apreciază criticul literar ieşean.
„Cel mai original prozator al generaţiei sale”, în aceşti termeni vorbeşte Ioan Holban despre Ştefan Agopian când se referă la proza acestuia şi, mai cu seamă, la tema medievală identificată în romanele lui. Această temă „reprezintă, ne spune autorul istoriei literare, structura de profunzime a scrisului său, elementul care conferă coeziunea romanelor sale”.
O altă perspectivă de redactare a prozei ne este înfăţişată de Ioan Holban atunci când se referă la scrierile lui Gheorghe Crăciun, scrieri mai puţin epice şi mai mult analitice, dar şi când vorbeşte despre „bon-viveur”-ul Ioan Groşan. În analiza textelor acestuia din urmă, Ioan Holban se apleacă asupra unor aspecte precum umorul şi ironia fină: „[...] Ioan Groşan acroşează alte stiluri şi alte moduri de a nara, de care se distanţează ironic: aş spune că obiectul şi subiectul ironiei sale este mai totdeauna textul însuşi, iar punctul final este tragicul care pătrunde în pagina lui Ioan Groşan printre hohote de râs subţiri şi ironice”.
Ultimul volum al Istoriei literaturii române contemporane (Critică. Eseu. Memorialistică) radiografiază operele critice sau eseistice ale unor nume precum Edgar Papu, Ov. S. Crohmălniceanu, Valeriu Cristea, Gabriel Dimisianu, Zigu Ornea, Liviu Leonte, Ioana Em. Petrescu, Alexandru George, Cornel Ungureanu, Elena Loghinovschi, Mircea Scarlat, Dan C. Mihăilescu, Adrian Marino, Dan Mănucă, Mircea A. Diaconu, Al. Cistelecan şi mulţi alţii.
„Valeriu Cristea practică o critică larg comprehensivă”, spune Ioan Holban despre criticul literar menţionat, adăugând că acesta se concentrează şi asupra unor detalii ignorate până la el în cazul studiului operei lui I.L. Caragiale. Interesant este faptul că, Ioan Holban nu alege să îl prezinte pe Valeriu Cristea doar în postura de critic literar, ci şi în cea de semnatar al unui text autobiografic care face parte din După-amiază de sâmbătă. „Ce e important azi datează de atunci: aceasta este una dintre temele majore ale textului autobiografic, pe care naratorul din După-amiază de sâmbătă şi-o asumă”, punctează Ioan Holban.
Când face referiri la criticul literar Dan Mănucă, Ioan Holban ţine să sublinieze de la început că demersul critic al acestuia nu permite aproximări, nu admite legendele şi anecdotica decât în măsura în care pot fi verificate şi este structurat având la bază o bună cunoaştere a psihanalizei, a istoriei mentalităţilor, a sociologiei şi comparatismului. Pentru a-şi susţine aceste afirmaţii, Ioan Holban va analiza Lectură şi interpretare. Un model epic, titlu care nu i se pare acestuia cel mai potrivit pentru subiectul abordat. „Cu toate acestea, titlul e, totuşi, semnificativ, nu pentru subiect, ci pentru multipla specializare a autorului, critic şi  istoric literar binecunoscut; faţă de cărţile anterioare, unde Dan Mănucă punea accentul pe cercetarea de tip istorico-literar, pe restituirea unor fapte ignorate sau pe corectarea altora, în Lectură şi interpretare textul este mai liber şi, dacă rigoarea informaţiei este păstrată (nu se putea altfel!), miza cărţii se află, mai ales, în lectură, autorul fiind mai mult critic decât istoric literar”, afirmă Ioan Holban.
Revenind pe meleagurile bucovinene, Ioan Holban propune cititorului spre lectură şi un capitol dedicat criticului literar Mircea A. Diaconu. Mai precis, este vorba despre o analiză a lucrării Poezia postmodernă, „o istorie didactică”, o „excelentă carte”, aşa cum o numeşte istoricul literar menţionat. „Are dreptate criticul să vorbească despre o istorie paralelă şi subterană; postmodernismul nu vine într-o succesiune (după clasicism, romantism, simbolism, parnasianism, dadaism, lettrism, suprarealism etc.), ci (odată identificat până şi la Cervantes), se constituie, mai degrabă, ca o replică,  un discurs subversiv  la paradigma dominantă (acceptată) la un moment dat”, este de părere Holban.
În general, la apariţia unei lucrări de amploarea unei istorii literare, se stârnesc numeroase controverse. Bineînţeles că şi lui Ioan Holban îi putem aduce numeroase critici în acest sens, de la tenta regionalistă cu care şi-a selectat scriitorii analizaţi, la absenţa a numeroşi autori contemporani din paginile volumelor sale, la eliminarea biograficului din analiza literară şi până la modul prea concis în care alege să realizeze exegeza creaţiei artistice a unor nume importante din literatura română contemporană. Trecând cu vederea aceste neajunsuri, istoria de faţă poate fi considerată un îndrumar pentru aceia care doresc să se iniţieze în cunoaşterea literaturii. Concluzionând, istoria lui Ioan Holban este o lucrare a cărei apariţie merită salutată cum se cuvine, cu atât mai mult cu cât întreprinderea exegetului ieşean este una ambiţioasă, propunându-şi şi realizând ceea ce a urmărit cu prisosinţă: o viziune inedită, complementară şi sintetică asupra literaturii române contemporane.