Poetul Nicolae Labiş - cercetător de folclor în Ţara de Sus a Moldovei

 
„Bătăile versului am prins a deprinde / Nu din cărţi, ci la horă, din danţ / Rimele din bocete şi colinde, / Din doinele seara cântate pe şanţ...”  îşi mărturisea Nicolae Labiş taina izvorului poeziei Începutul, în anul 1955.

Colosala lui erudiţie folclorică  nu este un simplu mit, ci o realitate, declara fostul său profesor de liceu din Fălticeni, îndrumnător şi prieten, V.Gh.Popa, în lucrarea Nicolae Labiş, folclorist  (Fălticeni, 1974, ms. dactilografiat, depus de autor la Galeria Oamenilor de Seamă din urbea situată între Nada Florilor şi Dumbrava Minunată), integrată în circuit editorial, nu cu mult timp în urmă, prin diligenţele lui Nicolae Cârlan şi Adrian Cocârţă*.

Cei doi, dascăl şi ucenic, s-au apropiat afectiv în iarna anului 1951, când şcolarul de 16 ani, Labiş E. Neculai, se pregătea pentru un concurs literar la care a şi luat premiul întâi pe ţară. Tema propusă concurenţilor era din creaţia populară. Atunci profesorul, el însuşi folclorist, i-a indicat o bibliografie adecvată, din care n-au lipsit colecţiile lui Vasile Alecsandri şi G. Dem. Teodorescu. În colocvii permanente cu profesorul său, tânărul poet şi-a etalat sensibilitatea şi priceperea în aprecierea nepreţuitelor comori spirituale româneşti, comori adunate din satul său natal. Datini de tot felul, în peisajul rural de la poalele munţilor (localităţile Poioana Mărului şi Mălini), basmele, eresurile la şezătorile, nunţile, horile cu strigături sau cântecele de jale, baladele străvechi,colindele şi pluguşoarele urate pe la fereşti etc., toate acestea l-au determinat să dorească a culege singur, direct din gura rapsozilor sau povestitorilor de pe  meleagurile Sucevei, tot ce sălăşluia încă în memoria bătrânilor. Să nu uităm că, în perioada 1950-1960, această bogăţie strămoşească era ocultată, neîncurajată, mutilată, falsificată de ideologia nefastă ce se instaurase.

În consecinţă, Nicolae Labiş, adolescentul poet, ca la o chemare a străbunilor, a colindat pe teren către surse şi obârşii nevalorificate. În acest fel, cu o teribilă sete de autentic, ca şi Eminescu, Nicolae Labiş s-a adăpat direct de la izvoare.

Această curăţire, total străină de ideologia comunistă malefică, ce devenise pentru sufletul lui candid de copil un fel de basm luminos şi naiv, l-a iluminat, răzvrătindu-l vertigiunos şi total, „drept ca o spadă”, ca haiducul din balade în luptă cu un balaur mult mai puternic decât el şi care l-a răpus în preajma Sfintelor Sărbători de Crăciun ale anului 1956.

Revenind la acel profesor predestinat, V. Gh. Popa (1912-1976),ezoterist, cu preocupări interzise în acea vreme, să observăm că marele decriptor al tradiţiei

primordiale, Vasile Lovinescu, îl considera cel mai apropiat, ca structură şi formaţie culturală, de acel domeniu în care amândoi percepeau valoarea ascunsă a simbolisticii ancestrale autohtone, a tot ce este creaţie populară românească, ezoterismul basmelor, baladelor şi al multor datini de pe acest teritoriu. Cel care avea să fie condamnat politic, în 1960, la 15 ani de muncă silnică, V.Gh. Popa, are marele merit, de a încuraja şi îndruma pe tânărul ultradotat cu harul înţelepciunii despre care chiar profesorul scrie că deţinea toate datele unui iniţiat.

Ceea ce a adunat Nicolae Labiş, în anul şcolar 1950-1951, poartă pecetea selectivităţii. Dintre cei pe care i-a ascultat „la gura sobei”, pomenim pe Hlihor Constantin (1887-1959), din localitatea Baia, de la care a transcris basmul Lostriţa (uimitoarea adaptare pe meleaguri sucevene a mitului oedipian) şi basmul Ulciorul fermecat. Constantin Hlihor era un ţăran înstărit, fost morar (vezi N. Labiş, poezia Morarul), un „ciudat” deţinător al unei biblioteci alese. Îl pasiona istoria antică şi medievală, precum şi tot ce ţinea de creaţia orală a acelor locuri. A murit plecând într-o dimineaţă de acasă, căci „îl mânca urâtul” („De urât eu plec în lume / şi urâtu-i tot cu mine...” şi l-au aflat, într-un târziu, mort, pe malul apei Moldova, la vale, spre Bacău.

A mai transcris culegătorul de folclor Nicolae Labiş balade strămoşeşti, oraţii, cântece satirice sau hâtre, strigături, cimilituri, descântece, grupându-le pe tematici şi încercând chiar interpretarea acestora în câteva eseuri.

Ca şcolar, încă din 1947, a jucat în scenete specifice teatrului popular din timpul sărbătorilor de iarnă: Irozii, Ştefan cel Mare la vânătoare ş.a. I-au plăcut, în mod special, dintre datini, Steaua, Ursul şi Capra, receptându-le ca un poet pătruns de frumuseţea lor.

În opera poetică a lui Nicolae Labiş, copilul năzdrăvan şi hâtru, strălucesc precum diamantele roadele acestei culturi esenţiale, evidente în poeziile sale originale precum: Zurgălăul, Scrisoare mamei, Mioriţa, Meşterul, Cozma Răcoare etc. Toate au, la o privire avizată, un miez ezoteric. Cu aceste bogăţii strămoşeşti, el ar fi ajuns cu siguranţă un alt luceafăr al Ţării de Sus a Moldovei, dacă nu s-ar fi năpustit asupra-i, atât de timpuriu, răzbunarea „păsării cu clonţ dec rubin”, pe care  el a presimţit-o, cu mare spaimă, ca pe un destin implacabil.

Să-i culegem cu pioşenie valorile perene rămase în tot ce a putut să ne lase, grăbindu-se, acest poet-copil, ucis la la vărsta de 21 de ani, care şi-a scris singur un testament mioritic, când „Stelele făclii, păsărele mii, /  Jalea îşi descântă-n  fluierul de os /...  Tainic îşi frământă cadenţarea sfântă / Acest cântec trist şi luminos...// Măicuţă bătrână cu brâul de lână / Ce mai caţi bătutul de noroc?...”

Iar noi, ca şi el, trecând mai departe prin istorii vrăjmaşe ce nu au cruţat pe cei mai preţioşi din ce a avut  Ţara Românească, jertfe de temelie, putem repeta adânca trăire a poetului Nicolae Labiş: „Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai / Stau câteodată împietrit şi mut / Să-nţeleg o clipă nenţelesul grai / Plin de jalea unui veac trecut...”

Este meritul îngrijitorilor ediţiei de faţă – Nicolae Cârlan şi Adrian Cocârţă – că au valorificat străduinţele lui V. Gh. Popa, mentorul poetului Nicolae Labiş, punând în circulaţie manuscrisul integral, aşa cum a rămas de la profesorul fălticenean.

Prezenta intervenţie constiuie, cel puţin pentru mine, şi un prilej de rememorare a personalităţii marelui poet care, cu aripa spiritului său genial, a survolat, precum albatrosul din cunoscutele lui versuri, şi teritorii din marea creaţie populară naţională.

* V. Gh. Popa, Nicolae Labiş, folclorist. Ediţie îngrijită de Nicolae Cârlan şi Adrian Cocârţă, Suceava, Editura Lidana, 2006.