Alchimia poeziei şi mitului naumian al iniţierii

 Referindu-ne la mitul iniţierii în scrierile suprarealistului român Gellu Naum, este inconturnabilă o discuţie despre Calea Şearpelui, lucrare foarte controversată şi interesantă în acelaşi timp, definitivată în 1948, dar publicată în 2002, după moartea autorului. Încă de la apariţie a fost clasată în rândul textelor experimentale şi iniţiatice, Naum semnalând el însuşi faptul că vom avea de a face cu o lucrare de „autoiniţiere“. Pe de altă parte, conceperea acestei „sutre” moderne susţine ipoteza conform căreia Naum a reuşit să transforme suprarealismul într-un mod de viaţă propriu. Acest cod de legi, dacă îl putem numi aşa, din Calea Şearpelui, este conceput, se pare, în vederea depăşirii atât a limitelor exterioare fiinţei, cât mai ales a celor interioare ei. Libertatea totală a fiinţei este scopul urmărit de Naum în momentul în care concepe acest text iniţiatic, libertate care poate duce la trecerea fiinţei în eternitate. Accesul la nemurire, mărturiseşte Naum neiniţiaţilor încă din primele pagini ale scrierii, se face prin moarte, chiar prin sinucidere.

„Nu există decât eternitatea din care viaţa este o formă, un accident.

 Iubesc acest accident.”

 „Mai departe, o teribilă linişte.

Acest lucru îmi este la îndemână, în măsura în care mă eliberez.

Elixirul de viaţă lungă nu este o utopie.

Viaţa veşnică este o realitate.

Există, dacă poţi să înţelegi prin inverse (nu prin contrarii) posibilitatea de a-mi păstra viaţa în măsura în care oricine o are pe aceea de a şi-o lua”.

De asemenea, trebuie subliniat faptul că lucrarea la care ne referim nu poate fi considerată în nici un caz literatură, date fiind opiniile lui Naum despre scris şi suprarealitate. Putem însă afirma că prima parte a acestei cărţi este poezie în măsura în care se încadrează în convingerile lui Naum pe această temă. Astfel, poezia devine pentru suprarealistul român sinonimă cu mişcarea, cu acţiunea, cu transformarea. În cel mai pur spirit suprarealist, poetul afirmă că poezia are tangenţe cu magia, cu ocultismul, distrugând pentru a crea.

Tehnicile ei îşi au locul firesc lângă marile tehnici ale acţiunii.

Legăturile pe care ea le asigură sunt de natură magică: graţie ei, oamenii îşi regăsesc contactul; dar acest contact este asemeni focului, asemeni panicii, asemeni iubirii, asemeni apei, asemeni revoltei, asemeni morţii care ne primeneşte sângele”1.

Calea Şearpelui este, prin urmare, un text destinat iniţierii fiinţei care trebuie să devină capabilă să îşi traseze liniile propriului destin, o fiinţă care se poate elibera atunci când parcurge acest text de  judecăţile sale estetice sau de altă factură şi asta pentru că iniţierea va avea loc „dincolo de înţelegerea conştientă”. Scrierea la care ne referim nu este, prin urmare, literatură, ci un tratat de alchimie interioară. Şi asta pentru că: „Literatura, arta în general lucrează cam ca mitologia. Doar structura artistului e ceva mai subiectivă, el conţine mai multe tristeţi decât bucurii sau viceversa. […] Bagă de seamă că am spus literatură, nu poezie”2.

Prima însemnare datează din 29 ianuarie 1948, „ziua când am descoperit MÂNA MEA – FORŢA MEA“3, un text alchimic personal înscris în conturul mâinii stângi a poetului – o „cale a mâinii stângi“, a „mâinii care vede miracolele“. Notă discordantă în desenul lui Naum fac verigheta de pe degetul inelar, „degetul fizic – degetul alianţei – al inconştientului” şi cuvântul ocultat prin ştergere haşurată, musa, devenit la Naum un concept poetic, care poate fi localizat în desenul mâinii stângi pe degetul mic, „degetul cunoştinţelor – al culturii”, pe palmă şi pe degetul mare, „inflexibilul vultur (degetul musa) musa mâinii stângi”. Mâna stângă este din punctul de vedere al alchimiei interioare de care pomeneam, mâna liberă care poate deveni şi eliberatoare a mâinii drepte, mâna vulturului alchimic, adică a vulturului dublu, al argintului-viu mascul-femelă, a acestui simbolul care reuneşte în el cele patru culori fundamentale ale operei, negru, alb, galben, roşu. De fapt, balaurul sau şarpele este forma iniţială a argintului-viu, fiind legat de forţele pământului, iar vulturul este forma sa finală, completă şi complexă care trebuie să se ridice şi să aparţină stihiilor văzduhului.

„EA E MÂNA LINIŞTEI – MÂNA FULGURANTĂ – EA VA ELIBERA ŞI MÂNA DREAPTĂ – EA E MÂNA VULTURULUI – MÂNA CARE VEDE ŞI AUDE PRIN ORGANUL EI PRINCIPAL – DEGETUL <MUSA> - EA VA ELIBERA ÎN CURÂND ŞI MÂNA SCLAV SAU MÂNA DREAPTĂ PENTRU CĂ VULTURUL ARE NEVOIE DE AMBELE ARIPI CA SĂ ZBOARE LA ÎNĂLŢIMI EGALE – FĂRĂ SĂ MAI CADĂ ÎNAPOI TRAS SPRE PĂMÂNT”4.

Foarte interesant în această reprezentare a mâinii stângi este finalul discursului lui Gellu Naum. Iniţierea se face în acest punct prin reîntregirea androginului, prin unirea ambelor laturi ale vulturului alchimic, cea masculină şi cea feminină. Adevărul Lumei nu se poate revela decât în condiţiile în care şi partea feminină a cuplului se ridică la acelaşi nivel de autocunoaştere interioară. În cazul lui Naum, jumătatea feminină este chiar soţia sa Lyggia, singura şi marea iubire, aşa cum el însuşi mărturisea. 

„VULTURUL IUBEŞTE CU PASIUNE STÂNCILE – ACOLO VA FACE – ACOLO VA FACE CHIAR – DRAGOSTE – DAR ZBOARĂ GREU ACUM CU O SINGURĂ ARIPĂ – CU UNA SINGURĂ – CU ACEASTA – CU MÂNA LIBERĂ CU MÂNA <MUSA> - DAR ÎN CURÂND – O – ÎN CURÂND – ÎŞI VA ELIBERA ŞI MÂNA DREAPTĂ – MÂNA SCLAV – ARIPA A DOUA DE CARE ARE NEVOIE PENTRU CA SĂ POATĂ ZBURA LA ÎNĂLŢIMI EGALE CU EL ÎNSUŞI – LA ÎNĂLŢIMI NEMAIPOMENITE”5.

 Într-o scrisoare datată pe 9 decembrie 1948 a lui Gellu Naum către pictorul Victor Brauner, aflat la Paris, trimisă alături de un desen mediumnic al Lyggiei Naum, acesta vorbeşte despre o experienţă personală, revelatorie, despre miracolul cotidian. Această experienţă reprezintă atât contactul cu suprarealitatea, cât şi cu marele adevăr al Lumei.

„Eu, iubitul meu Victor, mă aflu în centrul pământului, ce spun, în miezul lui şi acest punct e determinat de prezenţa mea. […] Nu crede că glumesc sau am înnebunit: sunt singurul bărbat de pe planetă care vede în secunda aceasta, Victor. E un alt spaţiu în care mă mişc, e foarte greu dată fiind noutatea completă a lucrului şi aici şi băieţii ignoră ce lucrez. Miracolul a devenit cotidian, Victor, el face parte din gesturile mele“6.

Prin urmare, această lucrare experimentală şi originală este o poveste despre miracol şi nemurire, o istorie a unei deveniri scrisă într-un limbaj ocult pe care doar cei care „bagă de seamă” pot să-l decripteze. Formula de bază în acest tip de iniţiere propus de Gellu Naum este eliberarea de propriul conştient, de concret care poate duce la descoperirea formulei magice a nemuririi.

„Conştientul tău se agită pe problema morţii inevitabile atâta timp cât nu eşti liber./ Înlăturându-l, câştigi nemurirea“7. 

Nemurirea poate fi dobândită printr-un proces de reechilibrare, de purificare morală şi intelectuală, iar cei care urmează „calea şearpelui” trebuie să se elibereze de pasiuni, de patimi.

„Jocuri de cuvinte: patima, a pătimi. Probabil patima de aici derivă.

Curăţă-te de pasiuni, chiar când le crezi nobile, chiar când au toate garanţiile acceptării tale.

Poziţia e greşită în ele, e maladivă“8.

Dualismul cosmic este descris în formule clare care duc la reprezentarea Unicului, pentru că dualitatea se află în toate lucrurile de la mortalitate şi nemurire, la conştient şi musa, la pătimire şi pace sufletească. „Orice idee de dublu este exclusă. Unghie şi umbră sunt reflecte îndrăgostite ale Unicului“, spune Gellu Naum, referindu-se la un anumit stadiu al iniţierii, al „marii operaţii“, cum apare aceasta în lucrarea menţionată. Cu toate acestea, propriul dualism trebuie depăşit încă de la început de către neiniţiaţi.

„Regăseşte-te în momentele de îndoială. Acceptă partea la care opui rezistenţă şi linişteşte-te. Tu eşti dublu, dar nu te lăsa chinuit de ideea conştientă de dublu.

Tu eşti dublu cum sunt dubli oamenii echivoci.

Ţie îţi trebuie numai curajul de a opta“9.

Natura duală împinge fiinţa să aparţină unor realităţi contrare: divinul şi terestrul. Omul liber, eliberat de forţa conştientului se poate raporta la Bine şi la Rău (înlocuite deseori cu două concepte magice: favorabilitatea şi nefavorabilitatea) şi este capabil să se detaşeze de influenţele exterioare.

„Departe de tine – pe planul înţelegerii obişnuite – aceia care sunt buni sau răi după datele moralei, sterilii, indiferenţii sau furioşii, bolnavii sau rumenii la faţă – câinii.

Tu le cunoşti jocul şi nu te tulbură. [,,,] morala e contaminată, ca orice acţiune conştientă, fii sigur de asta“.

Suprarealistul iniţiat în taina Lumei susţinea că în acest proces de iniţiere interioară este important ca toţi oamenii să devină favorabili şi că favorabilitatea nu ţine nici de fiinţa umană şi nici de dragoste, care ar putea fi foarte uşor confundată cu favorabilitatea.       

 „Confuzia, în cazul favorabilităţii, spuneam că se datorează faptului că, în condiţiile vieţii, de câteva mii de ani şi din ce în ce mai mult (poate dintotdeauna şi în mod constant egal), oamenii cred că este vorba de dragoste pentru că nu sunt, ei înşişi, disponibili pentru dragoste…”10 

 Drumul autoeliberării, al iniţierii este unul în care forţa cuvântului are deosebită importanţă, la fel de mare ca verbul creator de la facerea lumii, deoarece el eliberează ceea ce a fost ascuns speciei umane. „Liberarea cere mai puţină înţelegere şi mai multe acte“. „Forţa gesturilor (actelor) mele este uriaşă. VERBUL faimos de care vorbesc teologii este gest (act)“.

Gellu Naum nu dă indicaţii asupra gesturile ritualice pe care se presupune că le face în procesul iniţiatic, acestea trebuind să fie la rândul lor eliberate de ideea conştientă de ritual, de starea lor mecanică, acordate cu „musa“. Contrastul dintre interior şi exterior este marcat şi în această lucrare la fel cum este prezentat în toată lirica naumiană.

„Acolo e ca aici, adică în prelungire e ca în prescurtare. Ceea ce e necesar în afară, cu ceea ce e necesar înăuntru: aceste două realităţi sunt la fel de existente, dar nu la fel de strălucitoare.

Steaua intimă“. 

În centrul acestei lucrări de alchimie interioară se află simbolul complex al şarpelui Uroboros – semn al iniţierii şi al împlinirii. Şarpele Uroboros, cel care în aproape toate reprezentările este înfăţişat muşcându-şi coada, este o reprezentare pentru cercul interpretării în alchimie, menit să readucă în prim-plan unitatea fundamentală, infinită şi eternă dintre materie şi univers. Axioma reprezentativă pentru acest simbol este, aşa cum preciza specialistul în ocultism, André Nataf: „Totul este Una”. O ipostază foarte importantă este cea în care şarpele năpârleşte, momentul în care se leapădă, se eliberează de straturi de piele succesive. „Autoeliberarea e zugrăvită aici în limbajul etapelor străbătute în procesul alchimic, Şarpele Ouroboros fiind prezent acum ca sigiliu hermetic, cum îl numeşte Evola, ca lucru unic care are un semn dublu – această descriere paradoxală vorbind de fapt despre identitatea ce se depăşeşte continuu pe ea însăşi, rămânând aceeaşi. În procesul de autoeliberare, sinele leapădă „reziduuri“, „zgură“, „drojdii“, termeni care sunt folosiţi şi de alţi alchimişti şi care se referă la caracterul pământesc al principiilor individuale, la resturile ce rămân din substanţele folosite după arderea sau după trecerea lor la o fază superioară, resturi care trebuie îndepărtate pentru că pot contamina metalele înnoite sau pot trage înapoi opera într-o etapă deja realizată”11.  Astfel, transformarea, renaşterea iniţiatului nu este văzută ca formă de reîncarnare într-o fiinţă superioară, ci ca eliberare. „Pricepi de ce-şi schimbă şearpele pielea? Aceasta nu e reîncarnare, acesta e el însuşi Schimbă-ţi pieile care au îmbătrînit. Aceasta e posibil când eşti liber“12.Uroboros este din punctul de vedere al Gnosticismului o sinteză între ceea ce creştinii numesc diabolos şi reprezentarea egipteană a Sufletului Lumii sau „Geniului Bun”13. Acest simbol ambivalent al gnosticilor, şarpele care „îşi prinde coada”, cuprinde atât partea întunecată a lumii, cât şi Timpul infinit. Peste toate acestea circularitatea desenată de poziţia şarpelui marchează „limita circulară a lumii umane”14. Ori, tocmai această limită se încearcă a fi depăşită în urma iniţierii pe care o propune Naum. De aceea, şarpele este reprezentat în originalul desen al suprarealistului, Situaţia Lumei15, ca fiind situat în vârful unei piramide. De fapt, această piramidă, alături de un alt desen intitulat chiar Calea Şearpelui, sunt sinteze ale întregii scrieri iniţiatice despre care discutăm. Dacă am compara piramida care ilustrează situaţia Lumei în viziunea lui Naum cu reprezentările foarte cunoscute ale şarpelui care îşi muşcă coada, se pot identifica anumite similarităţi compoziţionale care sunt reinterpretate de acesta. În reprezentarea simbolică a operei alchimice apare întotdeauna Balaurul haosului sau natura neîmblânzită care se odihneşte pe arborele materiei ale cărui rădăcini sunt înfipte în pământul materiei. În reprezentarea naumiană nu întâmplător şarpele este în vârful unei piramide, un arbore al interiorităţii, iar baza acesteia este suspendată deasupra a ceea ce autorul numeşte „cutia maladiei conştientului”. „Aici locuiesc oamenii şi câinii. Alte animale: hiene etc. Păsări: bufniţe. Plante nu, minerale nu. Trage concluziile. Dar toţi se duc după determinările zonei libere. Oamenii câini, la fund. Aici se face istorie. Aici se face dragoste. Totul conştient. Aici sunt răii şi inteligenţii. […]”16. În registrul unei alchimii proprii, Naum stabileşte şapte faze prin care trece fiinţa până la atingerea stadiului superior, şapte niveluri care trebuie depăşite pentru transformarea „câinelui” în „şarpe”. Aceste cercuri suprapuse pot fi comparate cu reprezentările alchimice devenite clasice ale celor şapte sori, şapte planete, şapte faze ale operei alchimice. „Schimbă-ţi pieile care au îmbătrânit. Aceasta e posibilă când eşti liber, la un înalt grad”17. Imediat ce iese din „cutia maladiei conştientului”, acela care ajunge la cel dintâi nivel de iniţiere se va confrunta cu impulsuri ale conştientului care pot să-i îngrădească libertatea dobândită. „Linişteşte-te, reia-ţi cu mai multă dârzenie libertatea, zdrobeşte fără milă fărâmele de conştient care te mai încearcă, revino în centrul lumii, chiar dacă nu pricepi încă bine totul şi ai să vezi”18. La baza piramidei naumiene se află Eckhart, urmat pe o treaptă superioară de Flamel, al treilea nivel fiind cel pe care se află Emerson, iar al patrulea, Novalis şi Nerval. Cei care ajung pe aceste trepte ale iniţierii sunt mereu înconjuraţi de favorabili care înlesnesc evoluţia şi de nefavorabili care coboară iniţiatul pe trepte inferioare sau îl trag din nou în conştient. În cea de-a cincea sferă a Lumei lui Naum este situat chiar acesta alături de Ligioara, asemenea androginului. Putem din nou identifica o asemănare la nivelul acesta cu reprezentarea operei alchimice în care din soarele aflat în partea de sus a imaginii coboară două raze, reprezentând forţa masculină şi forţa feminină, axe între care este suspendat vulturul. În acest punct în care se află suprarealistul, alături de femeia iubită care îl completează şi fără de care nu concepe procesul de transformare a propriei fiinţe, încă se duce o luptă pentru menţinerea libertăţii dinafara conştientului. „Mă observ pe mine, spune Naum, destul de liber acum – şi greutatea cu care mă eliberez”19. Aşa cum am mai afirmat, un element foarte important şi de această dată este iubirea, dar nu orice formă a acesteia, ci aceea care permite reîntregirea androginului, a conjuncţiei alchimice dintre bărbat şi femeie sub semnul morţii. „Nu uita iubirea. Vorbesc cu preciziune de iubirea pentru o singura femeie“. „Ceva care iţi poate servi de indiciu: iubita mea rosteşte cu voce tare răspunsuri la întrebări pe care eu le pun în gând. Noi nu facem experienţe cu asemenea lucruri, acestea se întâmplă firesc, pentru că suntem liberi, pentru că ne iubim“. Prin iubire se depăşesc la Gellu Naum limitele conştiente, acest fapt ducând la dinamizarea tuturor lucrurilor, spaţiul fiind nelimitat. „Despre acele lucruri comune aici, în Africa, în Peru înainte de Columb. Este inadmisibilă ideea unui strămoş comun. Suntem în legătura permanentă, mereu, mereu… [...] E vorba de acele simboluri pe care le-am găsit la oamenii fără ochi, aceleaşi, e vorba de simbolul comun, de legătura reală dintre Congo, Peru, Lhassa, Paris [...] Iubirea ţine de elementul apă. E adâncă, liniştită, când e liberă“.  Se poate identifica în acest text şi motivul „exuvial“, de origine egipteană, al identităţii ca metamorfoză eliberatoare a sinelui. Eliberarea totală se află, ca în multe credinţe antice, chiar în moartea fizică ducând la o nouă etapă în cunoaşterea sinelui. „A treia oară va fi schimbarea de piele, aceea pe care o vei cunoaşte sub numele de moarte. O ciudată linişte îţi va cuprinde inima, o linişte necunoscută încă, pe care o vei confunda cu tristeţea. s…t Rămâi cu taina ta, puternic, liniştit, curat. De acum rămâi la această stare, pentru că panicile nu te mai pot atinge“20. Fie că este vorba despre o moarte eliberatoare, fie că de fapt se referă la depăşirea unor stadii inferioare ale spiritului uman înaintea contopirii cu Marele Spirit, un lucru este clar în viziunea lui Naum: starea naturală a celui care parcurge acest drum iniţiatic este „liniştea”, nu „entuziasmul” şi nici „descurajarea”. Din acest punct de vedere spaţiul câinilor este cel al sufocării, iar cel al şerpilor este cel al liniştii. „Perfecţiunea nu ţi-o poţi regăsi decât prin liniştea liberă”. „Linia câinilor pe care te găseşti, trece de asemenea prin Sade şi prin Hegel, prin Diderot şi prin Loyola, prin Paracelsius şi prin Freud, prin oricine, la orice punct te vei găsi, mai sus sau mai jos, mai trist sau mai vesel. Îţi îngustezi cercul.  Lărgindu-l astfel, te sufoci. Linia şerpilor e un cerc de linişte şi în mijloc eşti tu liber”. A şasea sferă este cea a lui Agrippa, nivel superior celui al androginului, iar peste aceasta se situează „CENTRUL LUMEI”. Eliberarea de piele a şarpelui de la coadă spre cap este reprezentată şi în desenul denumit Calea Şearpelui21, unde transformarea are loc tot în şapte etape: prima în care spiritul este înăbuşit de câine, a doua a aruncării pielii, adică a eliminării concretului, conştientului, a treia şi a patra în care lupta cu sine este tot mai dificilă, iar menţinerea în această poziţie pare imposibilă, a cincea în care iniţiatul se întâlneşte cu alte „plinuri”, a şasea unde semnele se înmulţesc, iar a şaptea unde cel care aspiră la perfecţiune este „pe muchie de cuţit”.„Aceasta este calea vulturului şi a şearpelui, cale lunară. Mult mai strălucitoare decât a leului sau a taurului – căi solare.

 Începutul e aici sau acolo. În orice caz în tine“22.Suprarealist autentic, Gellu Naum nu a fost preocupat, cum este lesne de înţeles, doar de o alchimie a spiritului, cei care i-au trecut pragul afirmând că era înconjurat de diverse obiecte care i-ar fi putut servi în experienţele sale poetice. Cu toate acestea, poetul considera că rezultatul fiecărei experienţe alchimice, sau iniţiatice trebuie să fie presimţirea miracolului Lumei.„Poeţii, alchimiştii, cei care simt posibilitatea miracolului şi pornesc spre el aleg o cale sau alta, indiferent care… Diferenţa e numai materială… Pentru că poţi să fii poet şi până la urmă să nu faci decât poezii sau poţi să fii alchimist şi până la urmă să nu faci decât o măruntă treabă tehnică”23.Lăsând la o parte valoarea poetică a acestui text, el trebuie privit în primul rând ca lucrare destinată iniţierii, singura de acest gen din literatura română. Cheia sa se află doar în lectura repetată la intervale inegale de timp.„Citeşte câte o zi, câte o lună sau câte un an fiecare 

rând din acestea, dacă vrei să le înţelegi. Nu ai înţeles bine decât când aceste cuvinte vor deveni gesturile tale. Atunci ele încetează de a mai fi cuvintele mele, atunci tu eşti la fel ca mine, şearpe sau câine“.Încheiem prin a spune că Gellu Naum nu ascunde nimic în măsura în care cititorul este dispus să creadă şi să înţeleagă. Faţă în faţă cu cel pe care a reuşit să îl iniţieze în tainele Lumei, la capătul călătoriei sale, „bătrânul şarpe” îşi mărturiseşte dragostea faţă de om, sentiment care l-a determinat, de fapt, să transcrie pe hârtie toate experienţele sale iniţiatice.„Iubite, iubite om! Tu, cel care eşti alături de mine! Îţi doresc un singur lucru: puterea de a mă crede, curajul de a te crede, tăria de a fi convins că nu-ţi ascund nimic, că tu ştii toate astea, că nu-i nimic de <înţeles> conştient aici,  că miracolul existenţei noastre  neîntrerupte, al existenţei noastre de mii de ani, din prima clipă, stă în această caldă, totală, înţelegere pierdută, înăbuşită sub formele conştientului”.„Dacă simţi căldura inimii mele, continuă Gellu Naum, lasă-te înduioşat, iubeşte-mă cu aceeaşi linişte, cu aceeaşi încredere cu care te iubesc eu, necunoscutule atât de cunoscut – şi fii sigur că astfel ai intrat pe marea poartă”24.

___________________

1. Naum, Gellu, Castelul orbilor, „Colecţia suprarealistă”, Bucureşti, 1946, p. 19

 2. Gellu Naum în dialog cu Sanda Roşescu, Despre interior şi exterior , Ed. Paralela 45, Piteşti, 2003, p. 24

3. Naum, Gellu, Calea Şearpelui, ediţie îngrijită şi prefaţată de Simona Popescu, Editura Paralela 45, 2002

 4. ibidem, p. 19

 5. op.cit.

6.  Popescu, Simona, Schimbarea de piele, prefaţă la Naum, Gellu, Calea Şearpelui, Editura Paralela 45, 2002, p. 11

 7. Naum, Gellu, Calea Şearpelui, ediţie îngrijită şi prefaţată de Simona Popescu, Editura Paralela 45, 2002

8.  ibidem

 9. op.cit.

10. Gellu Naum în dialog cu Sanda Roşescu, Despre interior şi exterior.  Ed. Paralela 45, Piteşti, 2003

11. Tănăsescu, Christian, Calea Şearpelui – calea alchimică a autoeliberării, în „Observator cultural”, nr. 188, 30 septembrie – 6 octombrie 2003

12. Naum, Gellu, Calea Şearpelui, ediţie îngrijită şi prefaţată de Simona Popescu, Editura Paralela 45, 2002

13. Alexandrian, Istoria filozofiei oculte, Bucureşti, Humanitas, 2005, p. 57

14. ibidem

15. Naum, Gellu, Calea Şearpelui, ediţie îngrijită şi prefaţată de Simona Popescu, Editura Paralela 45, 2002

16. ibidem, p. 48

17. op.cit, p. 25

18. op. cit. p 27

19. op. cit. p. 29

20. op. cit., p. 36

21. Naum, Gellu, Calea Şearpelui, ediţie îngrijită şi prefaţată de Simona Popescu, Editura Paralela 45, 2002

22. op. cit. p. 49

23. Gellu Naum în dialog cu Sanda Roşescu, Despre interior şi exterior , Ed. Paralela 45, Piteşti, 2003, p. 137

24. Naum, Gellu, Calea Şearpelui, ediţie îngrijită şi prefaţată de Simona Popescu, Editura Paralela 45, 2002, p. 43