Formele fără fond:

de la un slogan al Junimii la un brand românesc

Putem spune că formele fără fond sunt marca, sau brandul, cum se spune astăzi, societăţii româneşti. Întrucât exprimă activităţi şi realităţi din alte culturi, termenul fiind preluat ca atare de români, brandul însuşi este o formă fără fond, ceea ce este tragic şi ironic în acelaşi timp.

 
Constantin Schifirneţ

Pentru timpurile noastre, termenul „brand” a devenit indispensabil în înţelegerea lumii în care trăim. În limba engleză, el desemna la origine însemnul proprietarului pe vitele sale, produs cu fierul înroşit în foc. Cu alte cuvinte – o modalitate de identificare şi de marcare a proprietăţii. Această funcţie strict instrumentală a brandului este transformată în societatea de consum într-un scop în sine: nu doar un simplu instrument de identificare, ci o identitate de sine stătătoare, un construct cultural himeric, uneori fără nici o legătură cu produsul pe care îl promovează, dar prin intermediul căruia acesta îşi capătă (sau doar îşi justifică, uneori) valoarea. Unul din locurile comune ale marketingului contemporan este acela că oamenii, achiziţionând un produs, nu achiziţionează doar obiectul sau serviciul în cauză, ci şi un întreg sistem de valori, proiecţii, roluri sau chiar fantasme, prin intermediul cărora îşi definesc identitatea socială. În consecinţă, funcţia instrumentală a produsului este dublată de funcţia simbolică a brandului, iar actul de consum devine implicit un act expresiv.

În acest context, ultima carte a lui Constantin Schifirneţ* este cel puţin provocatoare: susţinând că formele fără fond sunt un brand românesc, autorul pune într-o lumină nouă o întreagă discuţie ce a însoţit sistematic parcursul modernizării româneşti şi, în măsura în care acest proces este neterminat, discuţia continuă să-şi menţină actualitatea. Că formele fără fond sunt brandul societăţii româneşti ar însemna, în consecinţă, nu doar că acestea constituie trăsătura de diferenţiere a societăţii noastre în raport cu altele, ci şi că prin intermediul acestei formule ajungem să ne construim înţelegerea noastră asupra societăţii româneşti şi să ne formulăm judecăţile de valoare. Este discutabilă ideea că brandul însuşi este o formă fără fond doar în virtutea faptului că este importat. Dar esenţială în citatul ales ca motto este sugestia că perenitatea acestei formule în cultura română modernă, precum şi funcţia ei critică, ajung să fie înţelese printr-o categorie conceptuală importată. Ironia constă în anularea pretenţiei de originalitate a teoriei formelor fără fond prin simpla ei plasare sub categoria menţionată. Tragedia constă în faptul că ironia însăşi este legitimă şi eficientă: parafrazându-l pe Maiorescu, dacă formele fără fond ajung să se discrediteze în ochii opiniei publice prin ineficienţa lor, atunci, ideea de brand fiind o formă fără fond, se va discredita în ochii opiniei publice. Înseamnă că prin transformarea teoriei formelor fără fond în brand (adică tot într-o formă fără fond), este implicit deschis drumul către discreditarea ei.

Formula „forme fără fond” a ajuns, într-adevăr, să reprezinte un clişeu în discursul public: o modalitate aproape stereotipă de a critica ineficienţa instituţională. Din acest punct de vedere, potenţialul ei de slogan pentru un brand este incontestabil: este memorabilă, este percutantă, este destul de ambiguă în spatele unei aparente clarităţi şi este general utilizabilă, dincolo de contextul în care a fost folosită iniţial – toate acestea fiind, după standardele industriei publicităţii, trăsături definitorii ale unui bun slogan publicitar. Dar în sine, această formulă atrage atenţia asupra unor aporii fundamentale cu privire la termenii în care s-a pus problema modernizării în cultura română, aporii generate de presiunea istorică ce a impus modernizării româneşti un ritm accelerat, dar alimentate şi de echivocul acestor termeni, care pe parcursul secolelor XIX şi XX şi-au modificat şi îmbogăţit semnificaţiile, au fost folosiţi ca muniţie în polemicile culturale, au căpătat conotaţii ideologice şi politice. Această evoluţie istorică a terminologiei formelor şi fondului a dus la o reală anomie conceptuală; soluţia ar fi, în consecinţă o abordare istorică-monografică a acestor categorii, menită să pună în perspectivă istorică modul în care s-a conturat şi a evoluat teoria formelor fără fond în cultura română, modul în care diverşi autori, aparţinând unor orientări politice, ştiinţifice sau estetice diferite, au preluat şi amendat semnificaţia acestor concepte şi rolul lor în explicarea modernizării, modul în care au apărut şi s-au purtat marile polemici asupra modernizării în cadrul acestei teorii. Simptomatic este faptul că de la revoluţia din 1989 încoace, o astfel de întreprindere personală de amploare, dedicată exclusiv formelor fără fond, nu a fost încercată, deşi tema a fost readusă în actualitate de realităţile sociale ale tranziţiei şi a fost abordată în cadrul unor studii cu teme colaterale sau în volume colective.

Constantin Schifirneţ este unul din cei mai avizaţi cercetători pentru a întreprinde o asemenea investigaţie: este coordonator al colecţiei Etnos a Editurii Albatros, prin intermediul căreia au fost tipărite în ediţii critice lucrări despre cultura română ale unor autori de prim rang ca Mihai Eminescu, Titu Maiorescu, Constantin Rădulescu-Motru, Aurel Popovici, A.D. Xenopol; Nichifor Crainic, Mihail Ralea, Mihail Manoilescu ş. a., este autor al mai multor studii valoroase despre cultura română (Generaţie şi cultură – 1985, Civilizaţie modernă şi naţiune – 1996, Geneza modernă a ideii naţionale: psihologie etnică şi identitate românească – 2001), este autor al studiului în trei volume C. Rădulescu Motru – Viaţa şi faptele sale (2004-005), premiat de Academia Română, este autor a numeroase studii critice şi articole ştiinţifice, dar şi profesor universitar de sociologie la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative. Totuşi, proiectul acestei cărţi precede toate studiile menţionate, el originându-se, după cum însuşi autorul mărturiseşte, în teza sa de doctorat Teoria formelor fără fond în cultura română. Cu referire specială la gândirea lui Titu Maiorescu, susţinută în 1980.

Cartea Formele fără fond, un brand românesc depăşeşte însă stricta intenţie istorico-monografică, materializată în primele şase capitole din cele nouă ale cărţii. Ultimele trei capitole propun, plecând de la o reevaluare a teoriei formelor fără fond, un model teoretic explicativ al evoluţiei societăţii româneşti moderne. Revenind însă, pentru o scurtă trecere în revistă, să urmărim parcursul acestei cărţi: primul capitol, dedicat antemaiorescienilor, urmăreşte modul în care, începând cu Dinicu Golescu şi terminând cu Bogdan Petriceicu Hasdeu, teoria formelor fără fond se prefigurează ca exprimare a unui conflict între dezvoltarea europeană şi rămânerea în urmă a ţărilor române, între nevoia de modernizare şi presiunea tradiţiei, între impulsul imitaţiei şi spiritul critic. Capitolele al doilea şi al treilea sunt dedicate formulărilor canonice ale teoriei formelor fără fond, respectiv lui Titu Maiorescu şi Mihai Eminescu. În mod surprinzător poate, dar nu nejustificat, un capitol de sine stătător îi este dedicat lui Constantin Dobrogeanu-Gherea. Capitolul cinci îi reuneşte pe adepţii evoluţiei de la fond la formă, începând cu junimiştii P. P. Carp şi Theodor Rossetti şi continuând cu Nicolae Iorga, Constantin Rădulescu Motru şi Constantin Stere, în timp ce în cel de al şaselea capitol, Evoluţia de la formă la fond, sunt prezentaţi şi evaluaţi critic A. D. Xenopol, Garabet Ibrăileanu, Eugen Lovinescu, Ştefan Zeletin, Mihail Manoilescu şi Lucreţiu Pătrăşcanu. Cel de al şaptelea capitol, Accepţiuni ale formelor fără fond procedează la un examen analitic al categoriilor de formă şi fond, în relaţie cu alte sisteme de opoziţii: formă vs. conţinut, formă vs. substanţă, formă vs. structură şi formă vs. sens, pentru a sintetiza apoi exegeza despre teoria formelor fără fond şi a identifica sensurile majore ale accepţiunilor de formă fără fond: contradicţia dintre condiţiile interne şi instituţiile moderne, contradicţia dintre cultura română şi civilizaţia modernă, contradicţia dintre scopurile civilizaţiei moderne şi mijloacele de a le realiza în cadrul naţional, discrepanţa dintre ideal şi real şi neadevărul formelor din afară şi autenticitatea fondului intern. În capitolul opt, Formele fără fond – reflex al evoluţiei societăţii româneşti moderne, Constantin Schifirneţ propune, pentru a descrie procesul de modernizare românească, conceptul de modernitate tendenţială: „prin care desemnăm actul de dezvoltare în direcţie inversă: de la afirmarea spiritului naţional şi de la construcţia politică spre dezvoltarea economică. În arealul românesc se afirmă modernitatea ca o tendinţă care coexistă cu structurile sociale, cu formele instituţionale şi cu fondul vechi. Modernitatea tendenţială răzbate greu şi lent prin complicata reţea de structuri socio-instituţionale din societatea românească tradiţională şi patriarhală. Este o modernitate mozaicată, nestructurată sub o formă dominantă clară. Modernitatea este cadrul şi elementul de susţinere a naţionalului, dar nu prin baza economică, [cea] care ar fi trebuit să fie temei al afirmării statului naţional, ci ca tendinţă, ca ideal de atins în afirmarea naţiunii”. (p. 205) Acest tip de modernitate, specifică spaţiului românesc, este documentat minuţios, prin analize la nivel economic, instituţional şi social. Al nouălea capitol, Modelul teoretic naţional explicativ al evoluţiei societăţii româneşti moderne analizează posibilitatea ca teoria formelor fără fond să constituie un model teoretic generalizabil de studiu al modernizării pentru societăţile în tranziţie. În acest sens, autorul priveşte teoria formelor fără fond ca alternativă la raţionalitatea instrumentală modenră: „tensiunea în gândirea românească se manifestă între cultură, ca expresie a raţionalismului, şi civilizaţie, ca expresie a raţionalităţii formale, instrumentale, altfel spus tensiunea dintre raţionalism şi raţionalitate”. (p. 257) În această situaţie, cultura devine o enzimă a modernizării româneşti, dar care, în mod firesc, nu poate produce singură modernizarea: „cultura dinamizează permanent spaţiul public prin reflexia asupra dezvoltării social-economice, astfel încât ea devine în anumite momente chiar factor generator de dezvoltare. Dar de oricâtă forţă spirituală şi ideatică ar dispune, ea nu se poate substitui dezvoltării întemeiate în bază economică”. (p. 257) Teoria formelor fără fond ajunge să se constituie într-un model explicativ autohton, de factură modernă, pentru orice societate în tranziţie – cu alte cuvinte, nu doar un brand pentru români şi modernizarea României, ci şi un brand cultural – o teorie ce poate fi exportată pentru explicarea fenomenelor din alte ţări.