Eram elev al  Liceului „Mircea  cel  Bătrân” din Constanţa, în perioada anilor de studii 1951-1954, când sediul său se afla, încă temporar, pe strada Traian, în actualul liceu „Mihai Eminescu”.   
Am făcut parte  din  prima  generaţie  de  sacrificiu,  absolvind liceul numai cu 10 clase, fiind apoi mereu  ironizaţi  de cei din a XI-a (colegi de promoţie), cu apelativul de „neterminaţi”.
Impunătorul şi actualul edificiu de pe strada Mircea era atunci ocupat  de  o  garnizoană sovietică  ce  cuprindea, în arealul său, şi actuala locaţie a Palatului  Sporturilor.    
Deşi eram printre elevii cei mai buni din clasă, o duceam prost cu  muzica. Pe  Nae Luscan,  faimosul   profesor şi dirijor, îl cam deranja numele meu  de „Cuşnerenco”, probabil  din cauza celor patru  litere  din  coadă,  care-i  gâdilau  neplăcut amintirea  unei etnii ce-i furnizase unele suferinţe.
„Nea Nae” era  renumit  pentru  spiritul său  ludic  şi  mai ales pentru intuiţia sa infailibilă de a descoperii „vocile de măgar” de la prima deschidere a gurii. Această „calitate” îi  pricinuia unele necazuri, deoarece locuia vizavi de liceu, într-o veche clădire  din piatră,  cu  etaj şi  cu  mulţi locatari,  la  intersecţia  străzii Sulmona  cu  bulevardul  Canarache.  De această vecinătate, unii elevi profitau furându-i găinile pe care bietul om le ţinea într-un coteţ, aflat în grădina casei dinspre şoseaua ce cobora spre Poarta nr. 1 a Portului, cea dinspre Cazinou. Cum  noi,  băieţii, învăţam numai  după-amiază (fetele aveau cursuri  dimineaţa ), unora  le  era lesne ca,  pe  înserate, să li se mai facă poftă şi după ceapa sau ridichile lui „Nea Nae” (Cei mai curajoşi din clasa noastră, situată la subsol  şi  cu  vedere  spre „notre jardin”,  ieşeau  prin ferestre chiar şi în timpul zilei pentru „aprovizionare”).
Cert este că vecinii noştri  se văitau de slaba recoltă a micii lor grădini, iar „Nea Nae” monitoriza clasa noastră de la subsol pe care o cam bănuia de această performanţă.   
Eu nu mă aflam printre „măgarii ireversibili”, dar eram mereu frecat cu toate portativele din cartea de muzică la orele sale.
Îmi  pregăteam  cu  multă grijă toate  lecţiile şi  îmi notasem pe  paginile  respective,  cu  creionul,  gama  şi  cheia  în care era compusă fiecare bucată muzicală.
De la o vreme, neavând ce-mi reproşa, „il professore” constată că „cunoştinţele mele erau  prea  avansate” şi-mi ceru cartea de muzică. Spre ghinionul meu, dar şi spre bucuria sa, „Nea Nae” a descoperit secretul  succeselor mele, aşa că mă chemă la catedră şi-mi ceru să-i citesc şi  să descifrez cheia  şi gama unor bucăţi muzicale pe care le pregătea pentru corul  liceului.
Rezultatul  a  fost catastrofal, aşa  că „Nea Nae” m-a lovit cu diapazonul  în creştet şi, auzind  că sună a gol, m-a lăsat corijent pe primul trimestru, adăugând: „îţi pute şi gura a ceapă”.
Era  prima  mea  corijenţă. Şcoala elementară de lângă biserica Sfinţii Constantin şi  Elena, de pe strada Călăraşi, nu mă educase în acest sens, nu auzisem de noţiunea de „corijenţă”.
La liceu,  părinţii  celor care  aveau  probleme cu  purtarea sau învăţătura erau  invitaţi  lunar de dirigintele  clasei  pentru  a lua măsurile necesare corectării lor.
Nici eu nu  fusesem obişnuit  cu aşa ceva. Dimpotrivă, părinţii mei fuseseră invitaţi,  la  fiecare sfârşit de an  şcolar, pentru a-mi pregăti  coroniţa  de premiant,   aşa că o  astfel  de  situaţie  îmi provoca mari dureri de cap.                                                                          
Cu  ocazia  sărbătorilor  de  iarnă din acel an, ştiindu-l pe „il professore” că respecta  întocmai obiceiurile  creştine din popor (în ciuda acelor vremuri), am hotărât  să-l colind, spre a  îndulci  cumva  relaţiile noastre „muzicale”, cu speranţa că-i voi oferi cel mai de pomină pluguşor.
Aşa că l-am convins pe prietenul meu de liceu, George Bucur, să pregătim  o  astfel  de  dificilă lucrare.  Am împrumutat de la  vecinul meu Nicu Malacu  „harapnicul” (biciul) său, iar George a făcut rost de un „buhai”.
Ne-am sfătuit să umezim unele părţi înainte de folosinţă pentru  a le mări efectul sonor. „Buhaiul” era  o mică tobă din lemn, cu  piele  de oaie la  un capăt, bine  întinsă pe circumferinţă, din centrul căreia atârna o coamă lungă din fire de păr de cal.
Făcurăm  rost  şi  de straie  ţărăneşti, de  la câţiva copii de prin mahala, membri  ai unei echipe de dansuri  populare de la şcoala elementară (unde urmasem amândoi şi cursurile elementare).
Eu purtam  cu mândrie căciula mea  ţigaie  pe care colegii mei o  foloseau  uneori,  în clasă,  ca  minge  de  fotbal. Astfel dotaţi, împreună cu  clopoţelul  fratelui  meu  Ilie,  după câteva repetiţii reuşite, am  pornit,  în  seara  lui  31  decembrie  a  acelui an, să-l încântăm  pe  „il  professore” cu  cel  mai  grandios  pluguşor pe care l-a auzit vreodată.                                                             
Pe vremea aceea nu erau autobuze spre destinaţia noastră, aşa că,  mergând  pe  jos,  îmi  auzeam  clănţănitul  clopoţelului  din buzunarul cojocului. Era  un  ger uscat, iar puţina  zăpadă care se mai afla prin unele locuri era spulberată de un vânt netrebnic. Eu ţineam  harapnicul  înfăşurat  pe  după gât,  un  original  şi aspru fular, ceea  ce  îmi  permitea  să-mi  bag mâinile în buzunare, dar bietul George  era  nevoit  să-şi ţină buhaiul de coama din păr de cal,  înfăşurată deasupra  încheieturii  palmei,  când într-o mână, când  în  cealaltă,  iar atunci  când  atingea  caldarâmul,  buhaiul nostru gemea ca un taur.
Odată ajunşi  la  destinaţie,  am  constatat că nu luasem nici o sticlă de  apă spre  a  ne  umezi  instrumentele. Am  coborât, cu băgare de seamă (spre  a  nu  trezi  aviarele),  în „notre jardin”, aşteptând să se  mai  întunece,  spre a  nu  fi observaţi de la vreo fereastră, şi  am  încercat  cu  puţina  zăpadă ce  mai adăsta prin găurile din pământul îngheţat,  să frecăm coama buhaiului, iar eu să-mi ud harapnicul la partea groasă dinspre capătul de lemn.
- Nu merge! spuse George. Ţine tu buhaiul înclinat,  şi eu mă piş cu ţârâita pe coamă.
Cum orice exemplu bun  trebuia  urmat,  am  aplicat  şi  eu aceeaşi  tehnologie  la  harapnicul  meu, numai  că vântul  mi-a împrăştiat o cantitate  însemnată din preţiosul lichid pe capătul subţire şi pe iţarii împrumutaţi de la Gică Chiţu.
Odată terminată această importantă etapă de pregătire, George a încercat buhaiul, care îi cam  aluneca din mâini, din cauza lichidului care avea alte proprietăţi decât apa, dar sunetul era mai puternic, iar eu  mi-am rotit harapnicul  de câteva ori, pocnind ca la Circul de Stat, fiind amândoi încântaţi de performanţele celor două instrumente.  
Când am urcat la etajul I, unde se afla apartamentul familiei Luscan, un bec chior aşezat în mijlocul holului lung de aproape 30 de metri, ne-a încurcat să aflăm destinaţia  corectă.
A trebuit să întrebăm din uşă în uşa unde să colindăm, ceea ce a făcut ca la spectacolul nostru să asiste mai mulţi gură-cască.  
Ajunşi în faţa uşii cu pricina, ne-am dres glasurile, am început a colinda, George scoţând superbe mugete cu  buhaiul său, mai abitir decât la Grădina Zoologică, eu  agitând  clopoţelul în toate sensurile, dar  când  a  fost  să pocnesc  din  harapnic mi-am dat seama  că  holul   era   atât   de   îngust,   încât  nu-l  puteam  roti îndeajuns  deasupra  capului,  să-l  fac  să pocnească, aşa  că am fost nevoit să mă proptesc de uşa de vizavi.
Cu toată îndemânarea mea, harapnicul  lovea  cu  putere şi în uşa  familiei Luscan, stropind-o  cu  urină şi  determinându-i  pe beneficiarii  superbului nostru colind s-o deschidă mai devreme, ceea ce a făcut ca harapnicul să-l pocnească direct în faţă pe „il professore”, care, năucit,  s-a  retras rapid înapoi.  În acelaşi timp uşa din spatele meu, de care mă sprijineam, s-a deschis brusc iar subsemnatul  m-am  trezit  cu ceafa  într-un  borcan burduşit, din care  începuseră să se  răstoarne,  cu  nemiluita,  o  grămadă de castraveţi muraţi.  
Gospodina, căreia îi răsturnasem castravegeria, apăru imediat în spatele meu şi striga în gura mare să-i plătesc dauna, că altfel cheamă imediat miliţia.
Între timp „Nea Nae” a  revenit  pe  hol  şi,  în timp ce eu mă culegeam  dintre dicotiledonatele cu  mai mult de 90% apă, mi-a dovedit  că,  în  afara   excelentelor  sale  urechi  muzicale,  avea  şi  simţurile  mirosului  şi  vederii  la fel de dezvoltate,  pentru că exclamă:
 - Te-ai şi pişat pe tine, nu numai pe uşa mea!
N-am ştiut niciodată, şi nu pot nici acum să-mi amintesc, când şi cum am ajuns pe stradă, şi consider că fac parte dintre  puţinii oameni de pe Terra  ce  îi  cred  pe  ucigaşii  care  mărturisesc  în instanţă că nu-şi  amintesc detaliile crimei pe care au săvârşit-o.   
Ceea  ce  mi-a  rămas  însă în  minte, dăinuind  până acum, după atâţia zeci de ani, sunt următoarele:
1 - Prin  nemaiîntâlnita  bunăvoinţă a castravegioaicei, cu numai zece  lei, oferiţi de George  pentru  borcanul  spart, am ratat prima  noastră superbă întâlnire  cu  Miliţia  Poporului  din urbea noastră.
2 - George Bucur n-a spus nimănui cele întâmplate.
3 - Mama  a  spălat pe  ruptelea  iţarii împrumutaţi de la  Chiţu.
4 - Nea Nae Luscan n-a făcut nici o dramă din cele păţite.
5 - Iar  eu  pot  reproduce  şi  acum  cântecul  „Fluieraşul” din cartea de muzică din clasa VIII-a:

„Si-Sol-La-Si-Do-La-Si-Sol-La-Sol-Si-Sol-La-Fa-Sol”
cu refrenul
„Sol-La-Si-Re-Mi-Mi-Fa-Sol-Fa-Mi-Fa-Sol”,

după care continuam  cu  aceleaşi  note  reproduse  în rândul de la început.

6  - Măsura cântecului era 4/4
7 - Gama şi cheia în care era compus  nu mi-au rămas nicicând în minte.
8 - De atunci, evit cât se poate mâncărurile cu… ceapă.