„Ne suntem, dacă ne putem fi, propria noastră capitală ...”

Alexandru Ovidiu VINTILĂ: „În anii 80, Ion Pop era o legendă a mediului universitar. Conducea una dintre cele mai celebre publicaţii culturale ale epocii („Echinox”, revista studenţilor de la Litere din Cluj, aflată în permanentă concurenţă cu surata ei din Iaşi, „Dialog”) şi avea reputaţia specialistului numărul 1 în problemele avangardei literare româneşti, ceea ce la vremea respectivă putea fi perceput ca o jumătate de disidenţă”, scria Tudorel Urian, în urmă cu doi ani, în cotidianul Jurnalul Naţional. Spuneţi-mi, vă rog, ce a însemnat şi ce înseamnă revista „Echinox” pentru dumneavoastră?

Ion POP: Mi s-a pus de nenumărate ori această întrebare - şi acum răspunsul este aproximativ acelaşi. Anii petrecuţi la „Echinox”, adică perioada 1969-1983, au fost cei mai frumoşi din viaţa mea. Istoria revistei e cunoscută, eu am fost al doilea redactor-şef al ei, chiar de la numărul 2, după schimbarea lui Eugen Uricaru, atunci student, din pricina publicării unui text de Heidegger...

A.O.V.: Vorbiţi-ne despre primele întâlniri pe care le-aţi avut cu literatura franceză.

I.P.: Deschiderea mea specială spre literatura franceză o datorez anilor de liceu, când am avut un minunat profesor cu studii la Sorbona, Constantin Popescu, din vechea generaţie, moştenit, ca şi alţii câţiva, de la fostul Seminar Pedagogic al Universităţii, care a devenit apoi  Liceul „Emil Racoviţă”... Interesul s-a transformat, cu timpul, în pasiune în anii de studenţie, deşi eu am urmat secţie de Română pură. Predând, ca dascăl, mai ales istoria poeziei româneşti din secolul XX, am fost şi obligat, prin meserie, să comunic şi cu spaţiul spiritual francez, de care literatura noastră este atât de intim legată.

A.O.V.: Aţi scris despre Parisul lui Ilarie Voronca. Cum arată Parisul lui Ion Pop?

I.P.: Parisul „meu” a prins contururi mai ferme în anii în care am lucrat ca asistent asociat la Université de la Sorbonne Nouvelle  Paris III, adică în perioada 1973-1976, timp de mari descoperiri intelectuale şi mai ales de consolidări. Mi-am luat atunci curajul de a-i „ataca”, cu interviuri, pe câţiva dintre cei mari poeţi, critici, artişti ai Franţei şi de la Geneva, de la care am învăţat enorm. Nu numai „carte”, ci şi un fel de a fi, luminos şi generos, în lumea culturii. Cele două volume de Ore franceze (1979, 2002) dau seamă de aceste întâlniri admirabile. Altminteri, Parisul a fost pentru tânărul care eram un spaţiu mereu surprinzător, de o uluitoare bogăţie intelectuală, cu locurile lui intrate în istorie şi în mit, în care am trăit, modest şi cu un fel de bucurie naivă, nu puţine evenimente memorabile.

A.O.V.: Aţi avut extraordinara ocazie să cunoaşteţi nume de neocolit ale culturii franceze şi universale precum Pièrre Richard, Roland Barthes, Gaëtan Picon, Gerard Genette, Jean Starobinski, Roger Caillois, Tzvetan Todorov, Julia Kristeva. Şi asta ca să enumăr doar câteva dintre personalităţile de prim rang pe care le-aţi cunoscut. Ce a însemnat această experienţă pentru dumneavoastră? În ce măsură era cunoscută literatura română în Franţa acelei perioade?

I.P.: Cum spuneam, aceste întâlniri au fost pentru mine revelatore în multe privinţe. M-au obligat la lecturi serioase, fiindcă nu-mi puteam permite să mă prezint în faţa unor Marcel Raymond, Jean Starobinski,  Roland Barthes, Roger Caillois, Gaëtan Picon, Georges Poulet  ori Francis Ponge şi André Frénaud cu cărţile lor necitite. Dar a fost, asta, şi o experienţă umană deloc comună. Căci am dialogat cu nişte oameni care, în ciuda staturii (şi chiar „statuii”) lor intelectuale mi-au oferit edificatoare exemple de conduită spirituală şi omenească: la cei mai mulţi dintre ei am descoperit modestia, seninătatea de spirit, privirea înalt-luminoasă asupra lumii în care trăiau, fără emfază şi îngâmfări dizgraţioase, cum se întâmplă de obicei prin atâtea locuri. Pot spune, din această cauză, că, alături de experienţa echinoxistă, aceste întâlniri au marcat al doilea mare, fericit şi decisiv moment al biografiei mele. Cât despre literatura română, ea era cu mult mai puţin cunoscută decât puţinul care este azi. Ca să găsesc traduceri de opere strict necesare pentru cursurile mele de limbă şi civilizaţie de la Universitate, trebuia să alerg destul de mult.  Erau mai degrabă tălmăciri vechi - câte un Ion Creangă, Sadoveanu, Rebreanu... Erau, desigur, cunoscuţi marii exilaţi - Eliade,  Ionesco,  Cioran şi alţii câţiva. Am avut, evident, în această privinţă, mari frustrări şi complexe.

A.O.V.: În perioada 1990-1993 aţi fost directorul Centrului Cultural Român de la Paris. Ce ar trebui şi nu se face în continuare în materie de receptare a culturii române peste hotare? Ştim noi să ne prezentăm în lume?

I.P.: Directoratul de la Centrul Cultural parizian, care s-a şi întemeiat atunci, în toamna lui 1990, şi care a fost propus cumva în consecinţa micului meu trecut parizian, cu contactele considerate importante în lumea intelectuală franceză, a fost un moment dificil. Căci, după ce ambasadorul Alexandru Paleologu aprobase numirea mea acolo, a fost foarte curând destituit din pricinile ştiute, iar atmosfera imediat post-decembristă se ştie, iarăşi, cât de ambiguă era. Am încercat, totuşi, să-mi fac datoria, cu încredere în şansele culturii româneşti de a fi ceva mai bine şi mai corect percepută în afară, în noile condiţii. M-am bucurat de încrederea unui public, şi românesc şi francez, fidel, deşi oameni pe care i-aş fi dorit prezenţi, dintre români, la „acţiunile” noastre, au ezitat sau au refuzat să ni se asocieze, după tot ce se întâmplase sub dubiosul regim iliescian, cu mineriadele primitive şi descalificante pe termen lung pentru toată România. În anii aceia, şi mai ales în cei următori, literatura noastră a început să trezească un interes ceva mai viu: se petrecuseră evenimente capitale totuşi la noi, cu tragismul, cu grotescul lor, dar şi cu speranţele pe care le-au generat. Câteva edituri franceze, printre care mica editură Jacqueline Chambon din Nîmes, au creat chiar o colecţie de carte românească, au mai apărut traduceri şi la edituri pariziene importante. Din păcate, rămân şi astăzi încă foarte multe de făcut, dar un început bun există, marcat de politica de sprijinire a traducerilor de către Institutul Cultural Român de la Bucureşti. N-am prea ştiut, ce-i drept, să ne prezentăm în lume - şi nici astăzi situaţia nu e cu totul satisfăcătoare. N-am învăţat la timp lecţia unor vecini mai devreme întreprinzători în acest domeniu, lumea din afară n-a fost informată cum trebuie de editurile noastre, n-am avut o politică coerentă şi consecventă în privinţa propagării literaturii noastre peste frontiere. Ceva se mişcă, cum s-a spus, dar e de sporit energia contactelor culturale, cercetarea de marketing literar, e de profitat mai „gospodăreşte” şi mai eficient de integrarea noastră europeană.

A.O.V.: Sunteţi deopotrivă profesor universitar, teoretician al avangardei literare, poet, critic şi istoric literar. Cum se împacă poetul cu teoreticianul, criticul şi istoricul literar? Acest aspect v-a ajutat să înţelegeţi mai bine poezia?

I.P.: E încă o întrebare care mi-a fost pusă mereu. Se poate înţelege o anumită mirare, mai ales legată de convieţuirea, în mine şi în scrisul meu, a criticului şi istoricului literar cu poetul. Partea critică se armonizează din principiu în componentele amintite de Dumneavoastră, căci e un loc comun faptul că nu poţi ilustra nici o ipostază nici alta de cititor specializat al literaturii, dacă nu eşti şi critic şi istoric şi, cât de cât, teoretician literar. Nu mă plâng, personal, nici de coabitarea dinspre partea poetică şi cea - nu-i aşa - meta-poetică din fiinţa mea. Deoarece am învăţat repede că un poet de azi nu mai poate trăi şi scrie într-o stare inocent-paradisiacă, ignorând ce s-a petrecut şi se petrece cu scrisul poetic din jur şi din alte spaţii şi timpuri. Suntem, şi ca poeţi, mereu în dialog şi în confruntare cu scrisul tuturor. Pe deasupra, am sentimentul că munca mea în atelierul poetic propriu m-a ajutat şi a fost ajutată de experienţele din ambele spaţii, ale altora. Mă iluzionez, poate, să cred că înţeleg mai bine poezia altora tocmai pentru că scriu şi eu poezie, având chiar un soi de îngâmfare să spun că nu cred că a trebuit să ratez neapărat - cum zicea G. Călinescu - în acest gen, ca să pot fi un critic literar cât de cât  credibil.

A.O.V.: Aţi debutat cu versuri în revista „Steaua” (1959), după care aţi publicat, în 1966, volumul de poezii „Propunere pentru o fântână”, iar în 1969 aţi publicat prima carte de critică literară, „Avangardismul poetic românesc”. Rememoraţi, vă rog, pentru cititorii revistei „Bucovina literară” momentul debutului dumneavoastră literar, climatul cultural din acea perioadă.

I.P.: E greu de „rememorat” în câteva fraze o întreagă epocă. Debutul meu, la mai puţin de optsprezece ani, cu un poem destul de convenţional, scris sub influenţa, cred, a lui Iannis Ritsos, ce fusese tocmai tradus, nu-l înregistrez acum decât pentru a marca distanţe enorme.  El s-a produs, totuşi, într-o revistă de mare ţinută, cum era atunci „Steaua” clujeană, elegantă ca „Gândirea”, tot clujeană, de odinioară, exigentă şi cu colaborări recuperatoare de elită, de la Arghezi şi ultimul Bacovia, la Blaga, Ion Vinea, Adrian Maniu, şi cu un număr de redactori remarcabili, ca A. E. Baconsky, Aurel Rău, Victor Felea, Aurel Gurghianu, Dumitru Radu Popescu. Mai trăia Blaga, care începuse să publice în „Steaua” traduceri, apoi, cu un an înainte de moarte, primele poezii originale, eveniment de extraordinară emoţie pentru iubitorii scrisului său. Însuşi faptul de a şti că marele poet se afla încă în prejmă ne crea nouă, tinerilor o stare de spirit aparte. Am cutezat chiar, împreună cu Ion Alexandru, Liviu Petrescu şi Ion Papuc, să sunăm într-o zi, neanunţaţi, la uşa apartamentului său şi am avut marea surpriză şi bucurie de a fi primiţi de poetul însuşi, cu un fel de discretă tandreţe. Nu l-am mai văzut, apoi, decât pe catafalc, peste un an, şi retrăiesc şi acum tulburarea pe care nefericitul eveniment ne-a produs-o tuturor. Îl văd şi acum pe venerabilul Ion Agârbiceanu, în haina lui neagră de preot greco-catolic, cu barba frumoasă de apostol, înaintând în foaierul Casei Universitarilor, cu lacrimi mari pe faţă, spre poetul trecut la cele veşnice... Au fost ani destul de întunecaţi pentru literele române şi timpul s-a dezgheţat greu, încât la debutul meu poetic din 1966 eram departe de a mă simţi în largul meu. Volumul de atunci, al debutului, nici nu-mi mai spune acum mare lucru. Faptul că am scris cartea despre avangardă - prima apărută la noi pe această temă - m-a angajat mult şi a fost rodul unui interes stârnit de profesorul meu cel mai apropiat, Mircea Zaciu, care afişase pe lista lucrărilor de diplomă propuse şi numele lui Ilarie Voronca. E poetul care fusese retipărit abia în 1961 şi doar cu câteva poeme din etapa avangardistă, dar care mă atrăsese de la prima lectură. Au urmat apoi contactele cu generosul Saşa Pană, care m-a primit în casa şi în arhiva lui, cu Virgil Teodorescu, lecturile multiple din presa şi cărţile acelor nesupuşi, care m-au îndemnat la extinderea informaţiei spre psihanaliză, filosofie, arta modernă... Paralel, adică tot în 1969, apărea un al doilea volum de versuri, Biata mea cuminţenie, în contrast voit cu îndrăznelile studiate la avangardişti... Oricum, acei ani au fost pentru mine vremea unor căutări tot mai pasionate, a unei curiozităţi intelectuale fireşti la o vârstă încă foarte tânără, pe care au întreţinut-o, cum spuneam, anii de graţie ai comuniunii echinoxiste...

A.O.V.: La un moment dat, acum vreo doi ani în urmă, în „Observator Cultural” apărea un titlu cât se poate de just: „Ion Pop şi fascinaţia avangardei”. Este inutil să mai vorbim despre contribuţia dumneavoastră în literatura română în ceea ce priveşte fenomenul avangardist. Aş vrea să ştiu dacă astăzi, în al doisprezecelea ceas, cum s-ar putea spune, avangarda românească este privită şi receptată la adevărata ei valoare...

I.P.: Am  sentimentul că fenomenul avangardist românesc e, în fine, apreciat la adevărata lui valoare şi semnificaţie. Şi cărţile mele, urmând unor importante texte de recuperare precum prefaţa lui Matei Călinescu la antologia lui Saşa Pană, tot  din 1969, apoi ceea ce a scris Adrian Marino, în cartea despre modernism şi în Dicţionarul de idei literare, şi, într-o importantă măsură, antologia din 1983 şi interpretările lui Marin Mincu, au participat la acest demers recuperator. S-a văzut, mai recent, că avangarda nu şi-a epuizat puterea de atracţie - dovadă substanţialele studii semnate de Emilia Drogoreanu-David, Paul Cernat, Ovidiu Morar, Rodica Ilie, Dan Gulea... Diverse colocvii au atras atenţia, în străinătate, asupra avangardei româneşti şi sper că publicarea masivei antologii coorodonate de mine, apărută la Paris şi Bucureşti în 2006, va fi contribuit şi ea la această mai bună cunoaştere. Faptul că vârstele mai noi ale poeziei româneşti, de la „optzecişzi” la tinerii anilor 2000, stau în bună măsură sub semn neo-avangardist promite să mai ofere suficientă materie de studiu şi noi energii investigării acestui domeniu al avangardei istorice, prelungită, iată, prin destule elemente, până aproape de noi...

A.O.V.: Care dintre autorii români avangardişti vă este mai aproape de suflet şi de ce? Dar dintre cei de pretutindeni?

I.P.: Dintre români, desigur, Ilarie Voronca. Mi-a plăcut din primul moment poezia lui de mare, luxuriantă inventivitate, am intrat repede în rezonanţă, în calitate de cititor, cu tensiunile manifeste ori abia disimulate sub năvala discursului său avântat. M-am simţit aproape de neliniştea lui, de fragilitatea fiinţei sale, care a şi cedat de altfel ispitei morţii (poetul s-a sinucis, cum se ştie, la vârsta de doar patruzeci şi trei de ani). Şi cred că puţini poeţi români au scris o propoziţie mai frumoasă despre poezie, identificând scrisul liric cu centrul ritualului liturgic: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul şi sângele nostru, poemul!”. Am şi pentru Gellu Naum, pe care am avut bucuria să-l cunosc şi personal, o admiraţie şi o afecţiune profundă. Emoţionantă e pentru mine şi amintirea lui Geo Bogza, cu care am petrecut  ore dintre cele mai luminoase din viaţa mea şi de al cărui scris, nu numai avangardist, din momentele lui cele mai bune, m-am simţit de multe ori aproape. Dintre francezi, poate Robert Desnos...

A.O.V.: „Poezia este suprema terapie”, afirma mai demult poetul Ion Mureşan. Sunteţi de acord cu acesta? Detaliaţi, vă rog.

I.P.: De ce n-aş fi de acord, mai ales că sunt spusele unui poet pe care îl preţuiesc superlativ şi de care mă leagă o frumoasă prietenie „echinoxistă” şi nu numai. Terapie?  Fără îndoială, în măsura în care scrisul poetic oferă eliberări de tensiune, supape uneori neaşteptate spre seninătăţi altminteri greu de atins, în măsura în care ne angajează ca întreg conştient şi sensibil şi ne supune la un soi de particulară purificare, făcându-ne mai conştienţi de ceea ce suntem şi de ceea ce înseamnă sau poate însemna pentru noi lumea din jur. Dar „poemoterapia” - cum se exprima Voronca - e benefică, îmi pare, şi pentru că obligă la sincerităţi ultime, provoacă prin substanţa ei fundamental interogativă, la întreţinerea energiilor noastre de reflecţie şi simţire...

A.O.V.: V-aţi format şi aţi trăit la Cluj. V-aţi simţit din această pricină vreodată marginalizat? Cum aţi resimţit acest aspect?

I.P.: Fără îndoială, a trăi în „provincie” e  un mic handicap. Oricât ai fi de „bun”, nu te afli în centrul scenei pe care îl pot ocupa oameni ajunşi acolo tocmai pentru că „reflectoarele” sunt mai aproape de el şi „maşiniştii” mai numeroşi. Vă spun însă, sincer, că, personal, nu m-am simţit decât în mică măsură marginalizat. Am avut, în fond, oricând acces la principalele reviste şi edituri din Capitală şi din ţară. Şi,  la urma urmei, cum am spus şi  cu alte ocazii, provincială poate fi şi Capitala... Ne suntem, dacă putem fi, propria noastră capitală, indiferent de poziţia de pe harta ţării... În orice caz, ardeleanul din  mine nu se simte niciodată foarte în largul lui la Bucureşti, din diverse pricini, aşa că nu sunt convins că, dacă aş fi trăit acolo, poziţia mea s-ar fi schimbat foarte mult. Cu scuze pentru comparaţie, Blaga a trăit şi el la Cluj, iar în alte locuri „provinciale” s-a putut trăi şi scrie cel puţin tot atât de bine ca în la „centru”...

A.O.V.: Anul trecut, în cadrul unei mese rotunde desfăşurate la Cluj, aţi remarcat ruptura „mult mai violentă decât ar fi nevoie” între generaţiile de scriitori. Este nocivă această stare de fapt? Ce părere aveţi despre tânăra generaţie de scriitori?

I.P.: Un anumit grad de „ruptură” între generaţii e, fără îndoială, firesc. Sunt diferenţe de programe estetice, de viziuni asupra lumii şi scrisului, care nu au cum să nu fie marcate.  Numai că la noi, pe baricadele generaţioniste se consumă, totuşi, cam prea multă energie... negativă, fiecare ultim venit crezându-se primul şi singurul demn de preţuit, ca şi cum ar fi apărut în chip spontan şi neprihănit din nu ştiu ce ape de mări primordiale. Concret, mi-a fost întotdeauna antipatică, dincolo de experienţa avangardistă, respingerea nechibzuită de către mulţi „opzecişti” a generaţiei de la '60, cu atâtea valori certe, ca şi cum nu s-ar cunoaşte cât de falsă e credinţa în „progresul” literaturii... Ce să mai spun despre cvasinihilismul „douămiiştilor”, dintre care, iarăşi, prea mulţi, se iluzionează că tot ce a fost înaintea lor se cuvine eliminat şi uitat, în numele unei trăiri în clipă şi în derizoriul unei existenţe precare şi grav devalorizate în vremea noastră de relativisme şi  amnezii vinovate. Faptul că la fiecare deceniu - după sugestia neinspirată a regretatului Laurenţiu Ulici - mai apare câte-o „promoţie” cu pretenţii de noutate absolută, nerăbdătoare să intre în panteoane şi în canoane, mi s-a părut şi mi se pare de o înfumurare greu de calificat şi complet lipsită de bază. A se avea, aşadar, puţintică răbdare... În perspectiva mare a istoriei literare, asemenea mărunte secvenţe vor fi de altfel uşor topite în firescul şi mai amplul flux integrator al mişcării literare.

A.O.V.: Care este punctul dumneavoastră de vedere faţă de „Istoria” lui Manolescu?

I.P.: Iată o întrebare ca şi inevitabilă în acest moment de agitate discuţii şi comentarii în jurul acestei cărţi atât de mult aşteptate şi în care s-au investit mari capitaluri de încredere. Statura impunătoare a criticului literar care este Nicolae Manolescu justifică, desigur, o astfel de întâmpinare şi astfel de ecouri. Vă spun cinstit că, aflându-mă în cauză şi cumva „nedreptăţit” de tratamentul aplicat de istoricul literar care scrisese cu totul altfel despre câteva dintre cărţile mele la data apariţiei lor, nu sunt în cea mai bună poziţie pentru a mă exprima, pentru că orice rezervă a mea ar putea fi interpretată drept expresie resentimentară. Cred, însă, că mă pot detaşa, în suficientă măsură de acest, la urma urmei, minor accident de biografie / bibliografie literară, pentru a recunoaşte eminentele merite ale istoricului literar îndeosebi în secvenţa mare a sintezei sale care are în vedere literatura română până la epoca interbelică inclusiv, şi nu în puţine pagini despre vremurile literare mai apropiate. În mod paradoxal, cel mai atent - şi mai complet  cititor al literaturii din contemporaneitatea sa trece uneori uşor peste peisajul din vecinătate, cântăreşte neatent, elimină nume care contează, totuşi, sau le trece într-o simplă listă de „dicţionar”, aşezând altele pe nişte piedestale conjunctural instalate în decor. Neagreând, pe de altă parte, teoria literară ori sintezele critice care-i par, probabil, prea „academice”, sare uneori peste nume şi cărţi care, la o privire oricât de sumară, nu pot fi neglijate. Dar aceasta e, la urma urmei, o chestiune de gust şi de selecţie după criterii axiologice individuale, pe care le putem înţelege. Însă despre cei care scrie, o face foarte adesea cu pătrunderea cunoscută a criticului experimentat în decenii de cronică literară scrisă cu intuiţii sigure şi cu evident talent expresiv, cum nu mulţi au în spaţiul nostru literar. S-ar putea discuta, desigur, despre articularea relativ precară a perspectivei de ansamblu asupra unor epoci literare, afectată de puţina atenţie acordată grupărilor, programelor, dezbaterilor (teoretice!) din jurul unor fenomene semnificative din câmpul creaţiei, fără de care amintita articulare... istorică se conturează cu dificultate. Miza mărturisită pe estetic şi pe opera individuală pune obstacole situării în serie istorică a portretelor de autor... Poate şi sub presiunea aşteptării unei cât mai rapide încheieri a misiunii, îndelung aşteptată, dar fără a se mai dispune de timpul necesar tuturor decantărilor, această parte a marii întreprinderi suferă de imperfecţiuni de genul celor semnalate. Acestea fiind zise, nu sunt de acceptat violenţele unor întâmpinări, vreo două în cărţi întregi, care ies din limitele nu doar ale urbanităţii, ci sunt defectuoase, adesea, şi ca tip de argumentare. Operă, aşadar, cu merite mari, Istoria în discuţie probează, prin micile sau marile ei neîmpliniri secvenţiale, faptul că în zilele noastre e ca şi imposibil de realizat de unul singur o operă de o asemenea anvergură. Ea există, totuşi, şi exprimă o personalitate majoră a criticii şi istoriei literare româneşti, marcând, oricum, un eveniment într-un moment în care prea puţine proiecte sunt, fie şi imperfect, duse până la capăt.

A.O.V.: Sunteţi adeptul operării revizuirilor în literatură conform grilei est-eticii Monicăi Lovinescu? Puteţi echivala aspectul moral al scriitorului cu cel strict estetic?

I.P.: Formula Monicăi Lovinescu, foarte sugestivă, are, vai, tristeţea ei, trimiţând la precarităţi ale ţinutei multor scriitori români trăitori sub comunism şi în această parte „balcanică” de lume. Cred şi eu că peste anumite păcate, unele capitale, ale câtorva importanţi scriitori români, din mai vechile ori mai noile generaţii, nu se poate trece fără măcar a le înregistra. Ele afectează în mod cert imaginea acestor oameni de mare merit creator - de la Arghezi, Sadoveanu, G. Călinescu şi alţii mai apropiaţi de noi. Însă tot aşa de ferm cred că fiecare dintre cazuri se cuvine analizat în parte şi în contextul extrem de inconfortabil în care concesiile de ordin etic şi estetic s-au produs. A condamna radical şi unilateral, fără nici o circumstanţă atenuantă, indiferent de situaţiile concrete ale producerii lor, nu mi se pare deloc corect. O parte din „pedeapsă” şi-au primit-o aceşti scriitori şi intelectuali prin chiar eşecul unora dintre scrierile lor. Alteori, conformismul lor de moment a fost măcar în parte compensat de câştiguri ce sunt de cântărit pe alte balanţe. Într-o epocă de dictatură şi presiuni multiple, de supraveghere continuă din partea cenzurii ş.a.m.d., gradul de rezistenţă al cutărui sau cutărui scriitor nu e uşor de apreciat şi nici slăbiciunile lui uşor de amendat. „Revizuirile” de după Decembrie 1989 îmi par, aşadar, fireşti, culoarea lor polemică, nervoasă, excesele lor pot fi şi ele explicate în contextul atâtor turbulenţe ale orei. Cred, însă, că e timpul unei temperări, al unei înseninări a atitudinilor, al unei considerări mai calme, nu uituce, amnezice, a unuia sau altuia dintre cei chemaţi, postum sau cât mai sunt vii, să dea un fel de ultimă socoteală. Extremismul de nici un fel nu e de salutat, cu atât mai mult cu cât destui dintre Robespierrii de azi n-au fost nici ei, toţi, nişte arhangheli, iar unii nu au cum să înţeleagă vremuri atât de radical deosebite, în sumbra lor absurditate, de tânăra lor actualitate. Încă o dată, ca în recentele dezvăluiri de dosare ale Securităţii, atât de manipulate şi „drese” în tot soiul de laboratoare subterane, se vede că de prea multe ori sunt hulite victimele şi nu călăii, un Doinaş pare mai vinovat decât securistul care îl şantaja; şi nu e singurul caz. Dintr-o perspectivă cumva mai neutră şi sceptică, s-ar putea spune şi că, din fericire, valoarea unor opere poate, dacă nu să scuze, măcar să acopere cu strălucirea ei, umbrele, petele de pe conştiinţa şi din viaţa omenească, prea omenească, a autorilor lor...

A.O.V.: Cum arată o zi din viaţa dumneavoastră în multiplele ipostaze în care vă aflaţi, de poet, profesor şi critic literar? Cu tot efortul creator pe care îl depuneţi, mai există loc şi de altceva?

I.P.: Foarte simplu şi fără nici un accent emfatic, pot spune că mai toate zilele mele au fost şi sunt zile de muncă. Nu m-am plictisit niciodată şi nu mai am şanse să mă plictisesc. Nici chiar acum, când, pensionar, sunt degajat de orarul dascălului şi de îndatoririle lui birocratice. Am însă destul de lucru cu cei vreo doisprezece doctoranzi pe care-i îndrum, însă o fac cu plăcere şi cu profit intelectual, căci am avut şansa unor oameni de calitate intelectuală remarcabilă, cu care se poate dialoga mereu interesant şi chiar cu pasiune. Dar am atâtea proiecte, şi în critică, şi în materie de istorie literară, şi în poezie, încât, dacă voi avea norocul de a sta încă o vreme în picioare şi cu capul clar, abia de le-aş putea duce spre împlinire. Printre lecturi şi propoziţii scrise, mai rămâne, totuşi, loc şi pentru ore de destindere, ascultând, de pildă, multă muzică clasică şi de operă... Nu dispreţuiesc, sentimental cum sunt, nici şansonetele franţuzeşti care mai şi amintesc, din când în când, de Parisul de mai ieri...

A.O.V.: În finalul interviului nostru, pentru care vă mulţumesc, vreau să vă întreb ce carte aţi fi vrut să scrieţi şi nu aţi reuşit?

I.P.: Oho, aş fi vrut, desigur, să scriu mai multă poezie, mai multă poezie bună, şi să am printre cărţile tipărite o istorie a poeziei româneşti moderne. N-am scris-o încă, dar trag nădejde să o pot închega cândva, de fapt am şi început s-o scriu...

     
                                      Interviu realizat de
                             Alexandru Ovidiu VINTILĂ