|
Ioan HOLBAN Noua carte a lui Shaul Carmel, Fabuloasa licorna (Editura Cronica, 2009), îsi asuma, în titlu si în tema-pivot a poemelor, o licenta sau, mai degraba, sensul pe care, în unele mitologii, îl capata licornul (inorogul, unicornul): acolo, rareori însa, este un androgin. Altfel, substantivul masculin în eresurile neamurilor, de la prearienii Indiei încoace, desemneaza o fiinta mitologica, initial, cu trup de taur, apoi, precum un cal alb având în frunte un corn, semnificând puritatea si virginitatea, dar si forta masculinitatii; dupa legende, licornul stapâneste în mod suveran padurea, nu poate fi prins, nici omorât de vânatori si numai o fecioara e în stare sa-i potoleasca furia; aici, în aceasta întâlnire cu fecioara, se aduna toata simbolistica poemelor lui Shaul Carmel, trimitând, poate, spre interpretarea alchimista a celor doua imagini: fecioara întruchipeaza aspectul feminin si pasiv al mercurului, în vreme ce licornul simbolizeaza forta masculina, neîmblânzita, a lui spiritus mercurialis. Tema literara la Rilke sau la Blaga, licornul are si o „imagine publica”, figurând pe piatra funerara a lui Neagoe Basarab, fiind herbul lui Nicolaus Olahus si simbolul lui Dimitrie Cantemir în Istoria Ieroglifica.
În poemele lui Shaul Carmel, licornul e licorna, protagonista unui basm care începe într-o miraculoasa padure si nu sfârseste în fericirea însotirii (au trait fericiti pâna la adânci batrâneti...), ci într-un marlstrom al patimii, focului si cenusii: „Tii minte padurea miraculoasa/ În care ne-am întâlnit?/ Eu cutremuram învaduit/ Printre împletiturile de lemn/ Înradacinate de Domnul,/ În pamântul nevorbitoarelor,/ Sa aibe ce mânca,/ Pe când neasteptat,/ Mi s-a aratat cerul/ Ascuns de frunzisul dens./ Lumina ivita dintr-o data/ Ma orbise pentru clipe numarate./ Întâi ti-am vazut cornul/ Ridicat sa despice întunericul/ Înaltimii înverzite./ Abia apoi te-am deslusit;/ De sub blana, provocator,/ Îmi aratai tâtele ispititoare,/ Pline de lapte si viata./ Erai fabuloasa licorna,/ Pe care inorogul însingurat/ Ce sunt o cauta/ Instinctiv, inconstient, fatal./ Încopiata, paseai cu mândrie/ Pe covorul de frunze,/ Ca regina din Saba/ Pe oglinzile podelei/ Palatul lui Solomon./ Ce m-a împatimit la tine atunci?/ Calcatura cu mândrie/ Spre mine, când Diavolul,/ Din spate, asteapta sa te opresti?/ Femeia care îsi cauta masculul/ Sa-si înfrateasca sângele/ În fructele împreunarii?/ Sau petecul de lumina/ Adus de tine în noaptea/ Singuratatii?/ Cine stie, fabuloasa licorna,/ Cine stie?” (Fabuloasa licorna). Cum se vede, imaginarul poetic uneste padurea miraculoasa a Nordului cu „nisipul sfânt” al Sudului, cu podeaua pe care a pasit regina din Saba, în templul lui Solomon, licorna fiind mitul, figura misterioasa din alt timp si din acelasi loc: în acest fel se citeste miezul unei fraze de demult a lui Stefan Aug. Doinas care, comentând poezia lui Shaul Carmel, spunea ca, prin versul sau, „limba româna paseste, cu gratie, prin nisipul sfânt al Psalmilor si Parabolelor”. Fabuloasa licorna e o carte despre eros si femeie, deopotriva ale mitului si realului; Eva din Eden, de exemplu, e Isabella „fata care mi-a împatimit tineretea”, prin mijlocirea ei poate fi atins Dumnezeu („Femeie draga,/ Iubita femeie!/ Ia-mi mâna/ Si du-o sa-l atinga/ Pe Dumnezeu/ Cum sta sa se nasca!”, se spune în poemul Când împrejurarile încoltesc), femeia-mit si femeia-din-viata sunt samânta, gradina de viata, mormântul de roade cazute, cu sarpele edenic dându-le târcoale, sunt iarba si paharnicul Omului, balsamul durerilor si, iata, Mona Lisa: poetul nu sta, însa, prea mult prin muzee sau ferecat în lanturile literaturii pentru ca misiunea celor doua ipostaze ale feminitatii e „sa zboare printre oameni, fericindu-i”.
Eva si licorna sunt ale farmecului primar, cum îi spune în Cântecul lebedei, ele platesc moartea cu viata si mijlocesc dialogul psalmistului cu Dumnezeu (Nicolae Balota îl numea pe Shaul Carmel „ultimul mare psalmist”), iar erosul se împleteste în ludic, în hârjoana fiintei cu nefiinta, în jocul cu deznodamântul stiut. Mai întâi, de-a hotii si vardistii: „Iubindu-ne,/ Dincolo,/ Ne vom juca/ De-a hotii si vardistii./ Tu îmi vei fura/ Sarutul de pe frunte/ Pe care mi l-a dat/ Satana,/ Sa-l ascunzi pe vecie,/ Iar eu te voi pinde,/ Sa-l iau înapoi./ Pe urma,/ Inversam rolurile;/ Eu fur sarutul Satanei/ Si tu ma prinzi,/ Draga mea./ Uite! Asa/ Ne vom petrece/ Vesnicia/ Împreuna” (Sarutul Satanei); apoi, de-a scoala si de-a iarna: „Hai sa ne jucam de-a scoala./ Tu, eleva; eu, elev./ Saniuta ta frumoasa/ Eu ti-o urc pe deal,/ În sus./ Când te-asezi pe ea,/ Comod,/ Brânci îti dau/ La vale-n jos./ Hai sa ne jucam de-a iarna./ Tu, batrâna; eu, batrân./ Saniuta ta stricata,/ Nu ma mai asteapta/ Ca s-o urc la deal,/ În sus./ Si când te-asezi pe ea,/ Cu greu,/ Brânci sa-ti dau,/ La vale-n jos./ Valea e în noi, iubito,/ Cum si iarna de-altadata./ Tu, zapada; eu, namete,/ Tu, uitata; eu, uitat,/ Mai de mult în vara strazii,/ Ne jucam, ne mai jucam./ Ne jucam, ne mai jucam!” (Ne jucam...); în sfârsit, de-a masa si condeiul: „Tii minte/ Tinerescul joc/ De-a masa si condeiul?/ Scriam, pe-atunci,/ Ca fetele sa vada/ Si risipindu-se,/ Sa-si risipeasca scrisul./ Nici nu luam în seama/ Daca zmeu de înaltat,/ Sau barca plutitoare/ De hârtie,/ Vor duce gândul meu/ Si încolo./ Abia când te-am gasit/ Pe tine,/ Cu inima întinsa/ Ca o masa,/ M-am adunat/ Din ceruri si din ape,/ Sa fiu ce sunt:/ Un toc statornicit./ Tii minte, draga mea,/ Nebunescul joc/ De-a masa si condeiul?/ Acum,/ Cînd te trezesti,/ În zori,/ Ma cauti lânga tine,/ Masa care-mi esti,/ Pe care m-am jucat,/ Întreaga noapte,/ Cu poezia/ Vietii noastre” (De-a masa si condeiul).
Poezia lui Shaul Carmel din Fabuloasa licorna se joaca în locul de întâlnire al mitului cu realul, al imaginarului cu memoria activa; trecerea se face prin oglinda mincinoasa - speculum -, unde cei de pe suprafata reflectorizanta sunt, în aceeasi masura, reali si ireali, iar nu e da; oglinda e spatiul de locuit, unind realul „lumii noastre batrâne” cu fantasma lui illo tempore („Si ne vom vedea/ Ca pe vremuri,/ Înfloriti/ Ca pe vremuri,/ Iubito!/ Ca pe vremuri!”, scrie poetul în Noi, oglinzile), într-un joc al vietii cu moartea, al vârstelor cu eternitatea Edenului, al umilintei trecerii timpului cu superbia (si ea mincinoasa) a basmului altei tinereti fara de batrânete si al altei vieti fara de moarte: „Oglinda din perete-i mincinoasa./ Si cea de la dulapul vechi./ Si cea din baie, unde te tot speli,/ Si cea de pe culoarul, între odai./ Si cea din camara de-alimente./ Si cea a pudrierei din poseta./ Si cea în care-ti tii banetul./ Si cea de prin casele vecine,/ În care te privesti în fuga./ Si cele-n care te visezi, privind./ Ignora-le!/ Arunca-le pe veci!/ Fa tandari tot ce te arata!/ Toate-s japite, la fel de infidele./ Au complotat sa-ti umileasca viata;/ Ti-au nascocit si riduri si paloarea/ Fetei care-mi lumineaza pasii./ Ti-au ofilit, ti-au descarnat si trupul,/ Trupul care ma cheama-n ispita./ Sparge-le, te rog! Îti poruncesc!/ Si daca vrei sa te vezi cu-adevarat,/ Despica pieptul meu, mereu oglinda/ Si uita-te cât de frumoasa esti!” (Oglinzi mincinoase).
În spatele sau în fata oglinzii mincinoase, fiinta traieste la fel, în patima - cu o familie de cuvinte, mai ales împatimit, foarte frecventa în poemele cartii; pe prag, în cârja, în iarna sa din odaia „îmbatrânita” sau în Eden, unde sfintenia e doar învelisul patimii („gheena adevaratei iubiri”, cum îi spune Shaul Carmel în Voi arde), purtând desaga anilor, cu nostalgia revederii celor plecati (iubirea dintâi, fratele cazut în „Razboiul Desertului”, batrânii „dusi mai tineri decât mine”), în crepuscului luminii si la vârsta când „se plânge usor si mult”, poetul e mereu un împatimit, la simplul ritual al cafelei de dimineata, la sfârsitul de saptamâna, pe ultimul podium sau în toamna care zace „neînsufletita” pentru ca realul si imaginarul, memoria activa si oglinda mincinoasa, vârsta stingerii si flacara erosului se unesc într-o imagine memorabila cum este, de pilda, femeia calda cu sufletul în frig sau în fluxul secret care intersecteaza amintirea locului natal (târgul furat al nalucii, al sfâsierii, al viselor pierdute), a Basaului si Prutului cu Nilul care îl salveaza pe noul Avraam a carui Tara Promisa e Poezia: „Basau,/ Râu sfintit la Cristinesti/ De dreapta Domnului,/ Scurs în Prutul meu pierdut;/ Nilul mamei/ Pentru covata salvarii/ Primul nascut/ Sortit sa moara;/ Oceanul copilariei mele/ Ucise de viata./ Basau,/ Blestem si dragoste,/ Dragoste si blestem./ Tii minte?/ Pe tine faceam pluta/ Usa magaziei/ Din curtea casei parintesti,/ Tu îmi erai covorul fermecat,/ Patul de odihna/ Dupa joaca de-a turca/ Cu fata vecinilor/ Botezata de tine,/ Careia i-am jurat credinta,/ Credinta stinsa în mine/ Pe drumul Transnistriei,/ Al Golgotei mele./ O, Basau/ Al primei mele/ Nuntiri,/ Sortita albie/ A despartirilor!/ Tii minte, Basau/ Mi te-au rapit jandarmii/ Sa nu ma scald/ Decât în sângele/ Ranilor pribegiei/ De-apoi si dintotdeauna./ Basau,/ Vis neîmplinit/ De a lansa/ Pe apele tale/ Fregate,/ Vapoare,/ Crucisatoare/ De hârtie,/ Pe care sa ma urc,/ Sa ma întorc/ La camilele mele/ De altadata,/ Din alta nastere,/ Ca sub soarele nou/ Cu fata spre Ierusalim/ Sa-mi pun filacterele/ La bratul cel slab./ Plângi, Basau,/ De dorul meu/ Revarsându-te?/ Plângi ca mine/ Din durere?/ Din dragoste?/ Doi batrâni/ Despartiti/ De Diavol?!/ Plângi, Basau!/ Plângi ca mine,/ Plângi ca mine!/ Plângi!” (Basau).
Fabuloasa licorna este povestea plina de farmec a pierderii timpului pe drumul din desertul de cenusa al existentei pentru a fi regasit în Tara Promisa a poeziei. |
© 50.ro
Fa-ti cont! •
Despre sarcina, nasterea, copii •
Balti de pescuit • ADE 651 • anunturi gratuite • cauciuc • desene animate • sexualitatea adolescentilor