|
Emanuela ILIE N-am sa o ascund deloc: Liviu Ion Stoiciu mi se pare, si la aceasta ora, una dintre cele mai autentice voci ale generatiei sale, la a carei poetica oricum s-a afiliat, s-ar putea spune, precum fiul ratacitor la regulile modelului patern. Mi-au placut însa întotdeauna linia taioasa, barbateasca a scriiturii sale, incongruenta studiata, releful ei striat, în care se reproduc perfect efluviile si asperitatile unei interioritati în care se agita patimi dintre cele mai puternice, decise în plus sa se exhibe în elanuri zgomotoase, dar substantiale. Mi-a placut, în vremea din urma, si felul în care aceasta se dezvaluie într-o scriitura confesiva densa, grea de sensuri: Cartea zadarniciei. Convorbiri de sfîrsit cu Al. Desliu & “Inspiratii” de început (Edit. Pallas, 2008). O carte-document, care contine ineditele convorbiri cu regretatul Al. Desliu, primele “inspiratii” lirice sau epice ale lui LIS, dar si pagini diaristice tulburatoare despre adolescentul si tînarul revoltat, din a caror însiruire începe sa prinda contur proiectul de re-constructie si validare explicita a unei personalitati fara îndoiala fascinante.
Sa amintesc, aici, doar sfîsierile interioare ale adolescentului de 14 ani (cînd debuteaza impulsiunile propriu-zis scripturale, dar se si accentueaza tensiunile identitare si frustrarile de tot felul) sau marturisirile privitoare la dramaticul an 1974, anul teribilelor morti ale lui Ioan Stoiciu si inerentei sale renasteri - caci cele sapte tentative de suicid, inventariate cu o raceala aparenta care nu poate însela („Am avut tentative de sinucidere la Petrosani, Bucuresti, Marasesti, Adjud, Nasaud. Spînzurare, înecare, aruncare în cap de la mare înaltime, strivire sub roti de tren, otravire. Niciodata duse pîna la capat, desi au fost în amanunt pregatite”) au sfîrsit prin a configura un cerc al suferintei purificatoare necesare. În totul, o întreaga lume interioara, cu maniile, ticurile ei diurne, dar si reverberatiile ei cele mai profunde, un întreg spectacol al tineretii, cu întreaga ei complexitate si forta fascinatorie, excelent captate în carte.
Nici nu am reusit sa consum pe de-a-ntregul experienta solicitantei lecturi a paginilor confesive marca LIS, ca m-am si simtit provocata de un alt produs al travaliului sau creator constant, chinuitor: ultima carte de versuri, intitulata, extrem de sugestiv, Craterul Platon (Edit. Vinea, Bucuresti, 2008). O carte pe care nu o pot vedea altfel decît într-o perfecta complementaritate cu prima. Faptul ca au aparut aproape simultan nu înseamna, e adevarat, ca sînt conduse de acelasi vector intentional sau ca demasca, obligatoriu, aceleasi obsesii ale instantei auctoriale, camuflate mai mult sau mai putin abil într-o alta maniera scripturala. Dar la fel de adevarat este ca intensitatea confesiunilor lirice din Craterul Platon aminteste pe alocuri foarte mult, iar în unele cazuri chiar o depaseste pe cea a paginilor diaristice din Cartea zadarniciei. Caci marcile distinctive ale scriiturii practicate si în volumul de poeme (prozaismul cautat, tonalitatea oral-colocviala a discursului, expresia dura, “bolovanoasa” ori taioasa) nu determina o scadere a reflexivitatii si a solemnitatii spovedaniilor inserate în carte. As spune ca, dimpotriva, le potenteaza autenticitatea.
Iata, spre ilustrare, poemul Scrisoare, pe care îl redau mai jos integral: “Amaraciune de origine necunoscuta, formînd/ mici cascade: în/ mine avînd nenumarati dinti/ falsi. Cînd ziceai ca mi se strica memoria? Îmi/ dau cu pumnii în cap./ În zilele cînd se aduna vrabiile pe garduri? Cînd se aduna/ nourii… Vad pe geam un stol întreg/ ciripind. Ai// idee, ma plimb singur, în fiecare zi, sub acelasi/ cer buhait, de dupa pereti dubli./ E ceva în natura,/ aici, care ma insulta. Nu crezi?/ Sînt obligat eu oare sa/ încasez insulte la nesfîrsit? E// o continua întrepatrundere a nourilor. A nourilor/ provocati de acest/ magnetism organic al meu! Care atrage fulgerele,/ descarcîndu-ma…/ Sînt ca un paratraznet! Acest/ magnetism primar al meu e gata sa vaporizeze/ grauntele de sare/ iesit din tarîna în cale! Graunte/ al unor existente trecatoare? Ale unor iubiri? Graunte de sare iesit mie/ în cale, sa ma încerce - cine/ esti?” Originala confesiune în cheie lirica are de toate: si toleranta, si agresivitate; si blîndete, si exasperare; si fior elegiac abia insinuat în unele falduri ale expresiei, si exasperare acutizata în altele. E adevarat, vibratia launtrica a poetului pare, pe undeva, ca se revendica din teribila suferinta a eului poetic din Scrisoarea blagiana: aceeasi tensiune a situarii la limita, aceeasi glisare între polii opusi ai fiind-ului, extaz si agonie. Cînd în soapta, cînd în urlet, instanta textuala devenita mandatarul lui LIS îsi exhiba însa în special certitudinea - poate mai teribila decît orice alta frustrare a ultrajului existential. Ecourile (ne)putintei de a riposta eficient transpar în interogatiile fara îndoiala retorice, dar si în exclamatiile orgolioase prin care se valideaza un destin poetic de exceptie. Unul magnetic, fascinant si prin aceasta pendulare între sonurile si vibratiile atît de distincte ale deceptiei existentiale.
Scriitura, în fine, asculta de aceasta gama extinsa de atitudini lirice, devenind la rîndu-i fragmentata, discontinua, tensionata. Si, de ce nu, intriguing. Exista, în mai toate poemele din carte, un fel de zone lexicale misterioase, continînd lexeme provenite în special din aria semantica a energetismului primar, întunecat (atît al cosmosului exterior, cît si al celui interior), care se lasa greu descifrate, dar care iradiaza imediat în tot discursul poetic. Un discurs care este situat parca în întregime “sub influenta aceluiasi/ ecou/ prea îndepartat al exploziei primare” (ecou), “a vrajmasului, nu a lui Dumnezeu” (în contra). Insulele acestea misterioase functioneaza, de buna seama, precum craterele, circurile, santurile tectonice ce brazdeaza suprafata selenara: ofera imaginea de ansamblu (impresia unui relief accidentat, suferind, deci viu) si marturisesc impactul puternic pe care îl au cataclismele interioare asupra discursului liric. Atitudinea transanta fata de lume, refuzul ei decis, mai exact, îsi are, în Craterul Platon, o prima justificare inedita în ciudatul element peritextual care sugereaza vointa de imersiune în timp, în vechile vîrste poetice si biografice, cele ale adevaratei cunoasteri (“58, 57… 45… 37, 36, 35… “Lasînd în urma linistea si pace pe care ti le dau lipsa de cunoastere…”). În timp ce textul poetic de uvertura, Cuprins de viscol pe dinlauntru, ilumineaza cauzele acestei decizii, potentînd dramatismul noii etape demonice a fiintei, în care alterii interiori (numiti undeva “mortii” adunati în “cavitatea originara, în creier”) devin din ce în ce mai ostili, mai agresivi. Mai întîi marturisirea: “Cuprins de viscol pe dinlauntru, îmbratisat pe/ dinafara de o fiara/ satula, cu gheara ei în gît, de Sfîntul/ Ioan, nehotarîta daca sa ma sfîsie acum, sa ma strice,/ sau sa ma pastreze/ întreg, pentru altadata, proaspat, dar mai batrîn. Mîrîie îngrozitor….” Apoi demonstratia, în care se insereaza simptomatologia maladiei existentiale: “M-am salbaticit, nu mai ies din casa decît scos cu forta,/ nu mai vreau sa am de a face cu nimeni,/ nu mai am nici o obligatie. Peste o luna si jumatate împlinesc/ 58 de ani! Nu pot sa cred. Normal ar fi/ sa ma simt bine cu mine/ însumi macar acum, pe ultima suta de metri - dar nici/ pomeneala! Sînt în/ stare sa ma autodevor de pe o zi e alta…” Si tentatia sfîrsitului rapid, fara anestezie, fara o inutila prelungire a agoniei: “Adica, sa nu/ ma arunc mine în gol de la/ etajul 9?...// Cum sa procedez, suflete,/ sa ma reprogramez? N-ar fi prea simplu daca/ mi-as taia venele cu lama?” Dar si un dubito inedit, fecund, functionînd ca o revelatie transformatoare a fiintei: “Orice/ as face, nu gasesc/ 'esenta', sau o gasesc si nu sînt constient - Doamne,/ ar trebui sa-ti atin calea?”.
Evident ca acest dramatism acut va fi în permanenta amenintat, cenzurat chiar de cunoscutele reactii contrare, la care autorul Craterului Platon nu se sfieste sa apeleze, cum ne-a obisnuit înca de la debut: (auto)ironia crispata, cinismul aproape radical - primul ciclu al cartii se va numi Caut, dar habar nu am ce caut (Restul e în fotografie), iar majoritatea poemelor de aici si din toate doua sectiuni (Atentie la coincidente, respectiv Te-am vazut ieri în cealalta dimensiune) contin apostrofari taioase la adresa propriei interioritati sau la aceea a exterioritatii. Cauzele sînt devoalate în texte voit abrupte, sincopate, dezarticulate. Corporalitatea este un în-semn al caderii, al ratarii, al alunecarii spre neant: “tu, trup, reprezentare a slabiciunii si/ neputintei! E mîngîiat: e desprins vasul crud de pe roata cu/ o sîrma. Tu, care/ ai avut trasaturi de pasare înotatoare înainte sa fii/ definitivat, în aceasta/ atmosfera de vraja ascunsa” (Vas crud). Alteritatea exterioara asculta de un sumbru fatum si nu asteapta niciun miracol soteriologic: “Stigmatul obîrsiei - ca de la el ni se trage. Ca te astepti mereu la ce e mai/ rau. Independent de acela din/ care-si trag hulitorii zeului interior obîrsia. Reintrati/ în cîmpul de forte. Ia te uita! Suna din goarna: 'neam oropsit de visatori!'…/ Am gasit o insecta oarecare mumuficata/ într-o bucata de chihlimbar, ba, asta a avut posterioritate:/ ce frumusete, niciunul dintre noi, si nici zeul, nu vom avea norocul asta.” (Probe).
Dar, indiferent la orice încercare de obnubilare din partea instantei producatoare de text, acelasi dramatism va difuza spre toate palierele discursive tensiuni grele, energii misterioase si tulburi. Orice ostentativa, dispretuitoare certitudine a fiintei, chiar si cea transmisa într-o expresie taioasa, colturoasa, prea putin lirica, camufleaza o zona de adîncime unde palpita o anxietate fara leac: “ce fum înecacios! Tuseste, se sufoca./ Ard paiele umede în tine, mocnit. Sînt paiele tainei/ pocaintei… Arzi în propriul tau/ interior la foc/ mic, în singuratate, batrîne, lasa acum învataturile.// îsi pipaie iar saculetul cu plumbi,/ pentru pusca: în curînd,/ în curînd voi striga 'Luati Duh sfînt!', sa fiti pe aproape…” (Sa fiti pe aproape). Nu putem sa nu fim aproape. O asemenea fervoare, abil întretinuta, a inclementei dureroase, a dezabuzarii ce nu renunta, totusi, niciodata la exercitiul salvator al proiectiei spirituale, obliga la ceea ce în termenii lui Jauss se numeste o identificare simpatetica. Nota bene: desi cititorul Craterului Platon trebuie sa îsi recunoasca faptul ca “dispozitia receptiva” corespunzatoare, în schema esteticianului german, acestui gen de interactiune (“compasiunea”) se schimba, vizibil, într-o admiratie uluita. Caci Liviu Ioan Stoiciu nu scrie niciodata spovedanii ale unui învins. |
© 50.ro
Fa-ti cont! •
Despre sarcina, nasterea, copii •
Balti de pescuit • ADE 651 • anunturi gratuite • cauciuc • desene animate • sexualitatea adolescentilor