|
Rodica MUREŞAN Într-un exercitiu poetic de exorcizare a raului si cu o psihologie febril deceptionata, supratensionata, Ovidiu Genaru îsi tradeaza revolta în versuri ce traduc adevarate solilocvii auctoriale ori convulsii existentiale. Tonul aproape firesc, potolit si nesofisticat al comunicarii urmareste în volumul Trandafir cu venele taiate ( Ed. Vinea, 2008) sa transmita o stare de nemultumire, de însingurare si de crepuscul al existentei. Într-o realitate ca a noastra poezia are un tragism si un continut specifice modernismului, însa deseori acestea sunt învaluite într-un suflu persiflant-ironic, bine marcat în imaginile ce corespund fidel starilor interioare ale poetului : „Dar spune-mi Arhio / în aceste vremuri gingase de latrina cum trebuie varsat sângele?/ Cu grija stapâne sa nu pateze” (v. Vremuri gingase). Prozaismul aparent al versului, pauperizarea sa discursiva mascheaza interioritatea ideilor , evenimentele exterioare carnavalesti fiind cazute în dizgratie profunda. Astfel, notatia poetica precisa ( predominant în versuri albe) este zgârcita cu figurile de stil pentru ca e prea bogata în trairi interioare ulcerate ce încearca a cuprinde în exactitatea versului fortele centrifuge, alienante ale unei lumi ce sta sub semnul ilogicului si al noneroismului…
O lume în care poetul denunta constant circul cotidian si „vremurile de ospiciu” (v. Cetatea aceea) asociate cu ideea de „patrie”, în care eroismul este pervertit si batjocorit, iar valorile sunt rasturnate ca urmare a crizei ontologice în care ne zbatem steril si artificial : „Nimeni nu-ti mai exalta nurii patrie-vaduva / Privighetorile tale înjura si beau basamac la bodega / la fereastra iarasi pâcle siberiene si iarasi / capitanii tai profaneaza mormintele” (v. Nimeni). Însasi absenta semnelor de punctuatie dezvaluie un continuum al marturisirii nelinistilor si al cautarilor, o anume angoasa metafizica si o cale fara iesire.
Deziluzia nu-l determina însa pe Ovidiu Genaru sa recurga la duritati ori violente de vreun fel, ci sentimentul înclina spre sanctionarea prin sarcasme, prin concentrare si adesea prin retorism, iar perspectiva este a eului ratacit în haloul unui spatiu presant, labirintic, din care nu poate evada. Prin urmare, nu-i ramâne decât sa accepte , însa aceasta „acceptare” (dedusa din avânturile moderate ori din zgârcenia gesturilor extravagante) nu înseamna si o consimtire ori capitulare, pentru ca artistul va înabusi „cu perna fictiunii lumea” aceasta maniheista, oximoronica („Miez de noapte în plina zi?/ Zi nocturna?... – v. Când cânta cucuveaua) în care orice atitudine reflexiva devine amenintatoare : „Trebuie sa fie cineva care sa întrebe / trebuie sa fie cineva care sa stie / cineva care sa raspunda // Banuiesc ca acela care trebuie / care trebuie sa încerce / acela sunt eu // Hei camarade / nu mai gândi / spitalele-s pline de tine” ( Cineva ).
Ruptura dintre fiinta interogativ-contemplativa a poetului si lumea irationala devine ineluctabila, iar versurile îsi asuma datele realului înregistrând orice abatere de la normalitatea etica sau ontica. Prin urmare, lumea marcata apasat de promiscuitate (v. Bodega de cartier), pânda mortii (v. 49 ) si fericirea vazuta ca durere ( v. De ce ) sunt absorbite în tesatura poemelor izgonind speranta reechilibrarii si instaurând sibilinic acea sumbra aprehensiune a damnarii : „CO2 si alte arome de sfârsit de mileniu / si o moarte abstracta pentru-nceput / odata cu ploaia de o suta de ani / Si o râpa / în care fumeaza o gasca / Si pragul / Iar daca vine nici nu ramâne / decât uzurparea si dispretul si nici nu va fi decât / un alt Mesia mereu amânat spre stupoarea calicilor / Pentru ca tu esti îngropat în haos în ciment / în rusinea noului babilon/ Pentru ca tu voi ceilalti / va rostogoliti în majestatea urii fiindca / inima voastra pulseaza orori / pârjolind miristea soarelui / Ca sa instauram / în splendoarea ei / intacta / desertaciunea meritata ( Îngropat ). Am citat poemul în întregime pentru a surprinde viziunea ce exclude din câmpul ei nadejdea si zonele luminoase ale existentei. Asadar, raspunsul la întrebarea lui Hölderlin, „La ce bun poeti în vremi sarace?”, poate fi acesta : spre a semnala si a mentine vie macar constiinta raului, a decaderii ontologice. Viziunea omului locuit de doua identitati („sunt gâde si jertfa / în aceeasi camasa de blugi /…/ sunt deopotriva jivina si înger crin si jeg / pâna la ultima molecula” – v. Asa cum sunt ) ori aceea a limitarii accesului la o redemptiune posibila prin ignorarea îngerului ( v. Dumneata da dumneata nu ) subliniaza înca o data starea de criza în care fiinta umana se scufunda ori se complace dintr-o înclinatie de ordin psihologic, dar si ipocrizia viscerala a unui timp când „noua nu ne e frica sa roadem seminte de dovleac / si temerari simulam mântuirea pe când / de fapt la adapostul asiei pârpolim cu avânt / papanasul în smântâni bogomilice” (v. 1992 ).
Cu toate ca volumul Trandafir cu venele taiate nu a fost structurat de catre autor în parti distincte, descoperim în paginile acestuia si alte centre în jurul carora graviteaza viziunea poetica ori interesul cititorului. Astfel, mitul satului traditional este spulberat de alarmanta furie globalizanta, pe un ton care evolueaza de la înfiorare spre gravitate si anxietate, pentru ca în final nelinistea, teama si moartea sa irupa prin porii liricii într-un discurs emotional care include aproape cruzimea : „Privesc din turn cum vin la oras taranii / cu chip-uri la palarie / Adio abac adio caprari ! / O noua dihanie bântuie satele glodul bodega / unde taranii îsi fumeaza plamânii / O noua stafie promite sa le coase nadragii / de-acum pricina lor va fi cu saphadul / Vitele lor costelive înca mai ara pamântul / de aceea / taranii vin la oras sa cumpere lapte la punga / vin cu plugul în spate sa-l vânda la fier vechi / fier din care Europa stie sa faca noile pluguri / care sa-i duca la sapa de lemn“ ( O noua stafie ). Lirismul acesta auster, dar protestatar, traduce retragerea semeata ( în turn ) din cotidianul pe care-l consemneaza într-o optica intransigenta, nenuantata ( „Între Est si Vest / un tampon de azbest /…/ între mocirle si Everest / la coada vacii în Est” – v. 28 iunie 1998 ), în texte care ofera un sindrom complex pentru starea negativa a eului poetic antrenat în mecanismele existentei din timpuri aflate în declin ( v. LyriCola).
Poezia de dragoste a lui Ovidiu Genaru are un palpit afectiv care capata o turnura agonica, o paloare în care freamatul emotiei îsi pierde conturul pentru a sugera solitudinea austera si departarea de senzorial, de ceea ce se întelege în mod obisnuit prin melodia tainica a iubirii. Astfel, trairile fiind dislocate din matca lor fireasca, modulatiile sentimentului au accente dureroase, dezabuzate, exprimarea acestuia învaluindu-se într-o vibratie afectiva din care a fost alungata exaltarea pentru ca poetul doreste doar sa constate lipsa de profunzime : „Si dragostea s-a dovedit a fi / un butoi gol / în care pe tine singur te-ai iubit” ( v. Copil Mosneag ). Conturul tiranic al unei idile tensionate capata pregnanta imagistica si se transforma într-o stare echivalata de poet cu o erodare, cu o apasare surda aliniata în mecanica scenariului cotidian si refuzând orice expansiune patetica : „Un iris tot mai îngust fileaza lumina / si bezna unei morti amânate // Toti trandafirii mei au venele taiate / ura se vrea îndragostita / dragostea îsi poarta în teaca cutitul // Si-un Crai Nou otelit seamana frig / în cetate / Poti si nu se mai poate” ( v. Probabil ). Si totusi, în Domnisoara turnura crepusculara dispare, iar erosul se lumineaza revelând gratios starea de îndragostire, de îmblânzire a simtirilor anterioare si de marturisire a trairilor frenetice „ ca si cum s-ar fi aprins camasa / pe-un ierusalim de sâni” , destainuind în final ca „ la cuibul dumitale / vin în genunchi sa ma depun”. Alteori erosul devine o traire limita, un câmp de angajare dura în care „subiectii” se mentin într-un soi de captivitate psihica din care se activeaza latente, se nasc vocatii malefice si patimi unde precumpanesc raporturile de dominare, posesive si în care cel puternic manevreaza, iar orice rezistenta dezlantuie crize : „Îmbratisati ca naufragiatul cu scândura / ne hartuim si ne salvam / aruncându-ne unul în bratele celuilalt // Si totusi gura pentru refuz si corp / pentru dragoste / Tu foarfecele meu artagos care tai cu picioarele / acest capot a carui captuseala esti tu” ( Îmbratisati ). Un astfel de parcurs erotic , astfel de avataruri sentimentale nu pot fi suspectate de rezultat al unei vârste deoarece întâlnirea cu iubirea declanseaza mereu metamorfoze si mutatii profunde si radicale în fiinta umana, fapt pentru care si versurile de dragoste ale lui Ovidiu Genaru transcriu intens subiectivizat traseul sinuos, adesea contradictoriu, al îndragostirii, al unei povesti sentimentale.
Spre finalul volumului ( complementar cu imaginea pasarii în colivie, metafora clara a poetului daruit sau captiv vocatiei sale, din Pasarea si colivia ), Ovidiu Genaru ridica temperatura gravitatii discursului poetic ( uneori cu accente fulgurante din Baudelaire ori din Bacovia ) prin exaltarea acuta a constiintei sociale si angajare polemica pusa în miscare de intentia critica la adresa vremurilor nu de mult trecute ale ghetoului comunist : „O toba bate - a foamei si a fricii / iar primul tobosar cu polonicul / împarte zeama sociala / Un Da Vinci // malefic proiecteaza dom ridicol // cu somnul cimentat la temelie / Nu scapi din buncar / Doar cu dricul /…/ O tu tesut de mucegaiuri coapte ! / Gunoaie fermentând. Plina-i gamela / cu zoaie neagra” ( v. Tunel 1986 ).
Universul acesta minat de neîmpliniri pare suspendat în timp, poetul marturisind dureros o lume coplesitoare si agonizanta în care fiinta sa se implica / se identifica subiectiv ori refuza realitatea devoranta cautând sa evoce drame ce se întrupeaza în vers… |
© 50.ro
Fa-ti cont! •
Despre sarcina, nasterea, copii •
Balti de pescuit • ADE 651 • anunturi gratuite • cauciuc • desene animate • sexualitatea adolescentilor