|
Constantin CUBLEŞAN
Dupa cercetarile, de acum câteva decenii, întreprinse de profesorul Paul Cornea, în domeniul începuturilor literaturii noastre, în speta a romanului ce prindea a se contura ca specie noua în proza româneasca, pe la mijlocul secolului al XIX-lea, punând în lumina texte uitate, ignorate de critica si istoria literara mai recenta, iata o noua surpriza furnizeaza Ion Varta, din Basarabia, publicând în 1996 textul unui roman inedit, scris aproximativ între 1859-1862, si aflat în dosarele Fondului Consulatului Rusiei la Bucuresti, din Arhiva de politica externa a Imperiului Rus, din Moskova. Textul este de trei ori misterios: mai întâi ca nu este semnat, deci nu are un autor precizat, apoi nu are titlu în original si nu este nici datat. Asa încât, stradaniile celor ce s-au aplecat acum asupra lui s-au îndreptat, în primul rând, asupra lamuririi acestor chestiuni.
Daca în privinta anului/anilor posibilei sale elaborari datarea pare oarecum lesnicioasa, avându-se în vedere faptul ca, pe de-o parte, el a fost scris cu caractere latinesti, utilizându-se un alfabet de tranzitie, folosit în Principatele Române Unite, dupa renuntarea oficiala la scrierea cu caractere slavone, iar pe de alta parte faptul ca “manuscrisul romanului fusese cenzurat de cenzorul Comitetului de cenzura din Odesa, M. Paleolog”, dupa cum precizeaza cel ce a descoperit manuscrisul, iar cenzorul cu pricina a decedat în decembrie 1862, devine evident faptul ca opul fuse scris mai înainte, dar nu mai devreme de 1859, anul Unirii Principatelor, când la initiativa Domnitorului Al. I. Cuza se impune adoptarea alfabetului latin în toate domeniile activitatilor publice, si nu mai târziu de anul decesului numitului cenzor. În ce priveste titlul, s-a recurs la procedeul obisnuit în asemenea cazuri, trecându-se ca generic numele eroinei principale: Aglaia. Chestiunea controversata ramâne însa aceea a paternitatii scrierii, identificarea autorului, al carui nume nu figureaza nicaieri în hârtiile Consulatului si nici în cele ale Comitetului de cenzura. Ion Varta propune, cu argumente, nu îndeajuns de convingatoare, ca autor, fie pe scriitorul basarabean C. Stamati-Ciurea, fie pe printul Constantin Moruzi, ambasadorul Rusiei la Paris, stabilit în Basarabia pe la începutul anilor 1840. Îngrijitorul primei editii, prestigiosul istoric literar de la Chisinau, Pavel Balmus, propune ca autori pe Alexis si Olga Nacco, primul începând a scrie în româneste, pe la 1866-1867, dar scriindu-si mai apoi întreaga opera în limba rusa, iar cea de a doua persoana avuta în vedere este scriitoarea de limba rusa, autoare a unei nuvele de ample dimensiuni, intitulata Duduca Aglaia, publicata în ziarul Novorossiiskii telegraf, între 1887-1889. Ar fi fost interesant de comparat cele doua scrieri, pentru a se vedea în ce masura exista similitudini tematice, tipologice etc. în afara identitatii numelui eroinei. Pavel Balmus nu face acest lucru sau cel putin nu se refera în acest context, destul doar ca renunta repede la ipoteza. Nu si la ideea ca acest roman este “o lucrare elaborata <în grup> (în doi, cel putin) si cauta sa demonstreze ca romanul apartine celor doi Stamati, tatal si fiul: ”C. Stamati-fiul era, probabil, <autorul> transcrierii, <direct pe curat>, iar tatal lui dictându-i textul <improvizat>, formulat <din mers>, într-un grai local. Cel care era <ascultator> si transpunea pe hârtie cuvintele <dictate> (voit <rustic>, adica incorecte, neliterare si cu calchieri) nu va mai avea timp sa-si revada textul”. Ipoteza si-o întemeiaza si pe faptul ca “scrisul pare sa fie al unui fost <secretar - contopist> de cancelarie tarista - ruseasca“.
Aplicat asupra textului si foarte analitic, Dan Manuca considera ca autorul romanului “a fost un moralist” care si-a structurat scrierea “sub forma unui realism didactic” ce cuprinde numeroase “dialoguri cu tenta filosofica si etica”, având o coloratura locala, care apropie romanul de Tainele inimii, al lui M. Kogalniceanu. De aici posibilitatea ca el sa apartina unor scriitori ca Teodor Vârnav, Ioan Sârbu, Gheroghe Paun, Matei Donici sau Alexandru Hâjdeu. Referindu-se pe scurt, cu proba unor esantioane de limba mai ales, înlatura pe rând ipoteza ca vreunuia din cei pomeniti sa i se poata acredita paternitatea romanului, dar nu exclude, totusi, ideea ca el ar putea apartine lui Al. Hâjdeu, dupa ce da un punctaj, interesant de luat în seama, a unui portret robot al anonimului scriitor, punctaj la care acesta din urma corespunde în mare, considerând ca “pentru Alexandru Hâjdeu pledeaza cele mai convingatoare argumente”.
Nicolae Manolescu ia si el în discutie toate aceste posibilitati de atribuire cuiva a romanului Aglaia, dar conchide: “Nici o atribuire nu e fara cusur”, asa încât considera ca de mult mai mare importanta e asumarea acestei opere dinamicii creatoare a romanului românesc de pe la mijlocul secolului al XIX-lea, el fiind “bine scris, cu o compozitie literara limpede”, suportând comparatia cu “productiile similare marcante de acum aproape un veac si jumatate”.
Nici Mircea Anghelescu nu se hazardeaza în atribuirea cuiva a romanului, concluzionând ca e posibil ca “romanul sa nu fie opera unui scriitor necunoscut pâna acum”, întrucât personajele si naratiunea “se resimt de lipsa de experienta si de naivitatea autorului”, mizând pe clisee livresti cu posibilitati de împlinire mai mari “în domeniul descrierilor, nu numai de natura, ci si descrierea sentimentelor sau chiar a unor emotii de ordin artistic”.
La urma urmelor, important ramâne faptul în sine al existentei romanului, ce trebuie considerat ca, probabil, cea dintâi opera literara de acest gen, scrisa în limba româna pe teritoriul Basarabiei si trebuie integrat firesc între romanele noastre de început, din cea de a doua jumatate a secolului al XIX-lea.
Indiferent cine va fi fost el, autorul romanului se dovedeste un bun cunoscator al literaturii franceze, mai ales cea romantica, în descendenta romanului hugolian. Sentimentalizat pâna la saturatie, conflictul pus în miscare se dorea, parca, a satisface gusturile cititoarelor de la pension, dar prin sarcasmul sanctionarilor morale, prin tehnica expres satirica a caracterizarii personajelor prin nume (Mârsavesco, Viitoresco, Negutatoresco) propunerea unei acuze a relatiilor sociale din timpul sau, e evidenta.
Romanul este, în fapt, povestea trista a unei tinere fete, Aglaia, înca adolescenta, care nascuta la Iasi, într-o familie destul de înstarita, ramâne orfana de la vârsta de sase ani - “curând moartea a surpat pe maica-sa, iar peste un an si parintele ei s-a dus dupa scumpa sa sotie” fiind câstigata, prin procese masluite, odata cu mosia parinteasca, de catre Iorgu Mârsavesco, ea fiindu-i nepoata, pentru întretinere pâna la vârsta maturitatii, si mutata la Chisinau. Acest Mârsavesco se dovedeste a fi un om fara suflet si fara scrupule, mânat doar de interese materiale, harpagonice - sever si hapsân, care în cele din urma hotaraste a o marita pentru a pune mâna definitiv asupra averii ei - cu un tânar de buna conditie materiala dar cam tembel si pocit, pentru care Aglaia nu simte decât aversiune, cu atât mai mult cu cât inima ei fusese cucerita si data unui tânar, frumos si romantic, Viitoresco, profesorul sau particular, care se prapadeste însa, rapus de o boala galopanta, asa încât ea însasi, singura si însingurata, cinstita si fidela preceptelor morale însusite, neputând urma îndemnurile de a duce o viata duplicitara în familia pe care nu si-o dorise, ce nu era decât de fatada (“ - Apoi, cum sezi acasa? Spune-mi, ma rog: de trei luni maritata si tot singura; la ce seamana asta? /.../ Draguta, draguta, - a zis dama, - ce te frasuiesti asa de tare? Ia sama mai bine, ca nu-i atâta lume cât se vede pe fereastra /.../ proasta te-ai nascut, proasta ai sa si mori. Mai sunt barbati pe pamânt, afara de cârlanu' care îl ai tu /.../ Ha, ha, ha, parca putine femei au barbatii lor, si tot-odata nimic nu le stinghereste a tine la picioarele sale si pe altii. Asa, draguta, lumea e zidita colturoasa; zau nici nu mai stiu cum sa-i zic”), sfârseste la rându-i doborâta de aceiasi boala a secolului, tuberculoza.
Romantios si sentimental, tezist nu mai putin, romanul îsi are totusi frumusetile sale de necontestat, raportat la productia epica de aceeasi factura a epocii. În primul rând, autorul se dovedeste a fi un bun portretist (era cumva obligatoriu, ca metoda, zugravirea fizionomiei - fizice si morale - a eroilor), capabil a da forta de vizualizare, autentica, chipurilor personajelor sale. Copila, Aglaia, se înfatiseaza astfel: “Parul acesta era de color negru, moale, des si se slobozea pe fruntea ei acei înalta, drept în gios, pe dupa urechi, în forma de mici roticele, dar acelea nu erau roticele, ce semanau numa la acestea (...) Sub acest par mat, o frunte ovala si foarte lina, ca marea dupa vânt, era încununata de niste sprâncene iarasi negre, ce serpuiau în forma parabolei pân la coada ochilor, unde se mântuie c-un ascutis, slobozit putin în gios, si cu greutatea lor împovora parca niste ochi caprii, colorul carora, desi n-au putere a atrage la sine, însa ei au o deosebita capasitate a trada cele mai mici prifaceri ale simturilor, cele mai neînsemnate schimbari ale gândului si cele mai adânci revolte ale patimilor, si cu care, în sfârsit, ochii acei negri, sau albastrii, nu pot tine opozitie (...) obrazul ei cel mic, ce nu primise înca desavârsitele forme ale dezvoltarii firesti, se vedea stralucind, sub o pelita foarte suptire, un color ruman si fraged, care se mântuia numai deasupra gurii, intrând în niste mici lasaturi, ce se sfârseau totdeauna, când buzele ei acele visinii si proportionale surâdeau putin (...) fizionomia ei era plina de simetrie si viata, si prisosul acelei vieti se exprima în tot - din cap pân-la picioare; iar figura ei acei agera si plina de gratie da dovada destula, ca ea s-o dezvoltat fireste, pe temeiul sanatatii si puterii ce erau ascunse înauntru”. În contrast, Iorgu Mârsavesco, om aproape “la 40 ani” e “uscacios, la stat de mijloc si c-o fizionomie neagra si posomorâta. Un nas nu prea lung si ascutit da dovada, ca stapânul lor trebuie sa fie cam egoist, iar buzele prea subtiri si uscate, acoperite de niste mustete negre, surâdeau cam hâtru s-o nelinistita poza îl vedea de un om prea nervos. El era îmbracat de drum: sub un sertuc scurt si vechisor niste manjete mari ale camesii, în contra vointei stapânului, izbucneau afara cu dorinta a arata ca mai sunt înca oameni, care le respecta, iar pantalonii cu jeletca, fiind de alta materie, cu niste vrâstisoare rosii si strâmte, sta într-un contrast foarte bizar cu fixionomia lui”. E de retinut si Madama, guvernanta Aglaei, o aparitie respingatoare, de mama mastera, cu care boierul se afla în raporturi intime:”... era la stat mica si cam gheboasa. Pe fata ei erau brazdate niste urmari de patimi, înca nepotolite; iar ochii erau într-o motie necontenita, si fiind tintiti la ceva, parea ca vor sa iasa din orbitele lor. Având o frunte înclinata si mica, ochii exprimau o hâtrie si rautate. Într-un cuvânt, o cautatura putin mai patrunzatoare îndata putea însemna, ca ea nu era mai foarte aspre, care asprime le înmultea înca prin repegiunea barbateasca si hotarârile în miscari, cu care ea poseda din natura. Pe lânga aceasta, fata ei, devreme îmbatrânita si topita sub înrâurirea patimilor ce clocoteau înca înauntru, da dovada despre cresterea ei culeasa prin straini. Macar desi ea pe deasupra n-avea înca nici 40 de ani, dar parul ei, desi vapsuit, totusi se vedea mai mult alb decât negru, si pentru aceasta ea totdeauna purta boneta alba, cu pretenzie de elegantie (...) nici parul ei acel alb, vapsuit în negru, nici boneta pe cap nu sta în dizgarmonie cu fizionomia ei, ce esprima, desigur, jele dupa trecut (...) era o femeie ce o trait în cele mai nobile relatii cu stapânii sai”. Cel de al patrulea personaj cu rol major în desfasurarea intrigii, Viitoresco, “profesorul de colegiu din Chisinau” era “ca la 25-26 ani, de stat corporel si nu foarte înalt; o frunte descoperita în sus, destul de lunga, neteda si alba ca marmora, prin care ici-cole se zareau musculurile întinse, giuruia o minte activa ce necontenit era în lucrare si cu sprâncenele, ce se sfârseau în gios, îmbrobodea o pereche de ochi albastri, care, la observarea câstigata în clipa, parea mai mare decât cere fizionomia lui, în genral luata, la o considerare mai amanunta, primea forma naturala si fagaduia în sine o bunatate linistita, însotita de sinceritate (...) toata voia lui, cum se putea însemna de pe frunte, se concentra în ochi si aceasta le si da acei putere lor. Dupa aceasta, niste musteti mici, negre si moale ca matasea, serpuia de asupra gurei, încununate de un nas antic, putin cam lung, ce n-acoperea bine buzele, pe care totdeauna înota un surâs hotarâtor, nelasând chiar loc vreunei frici ce poti însemna la alte naturi, într-un cuvânt, toate liniile fizionomiei lui stau într-o garmonie unita cu corpul ce era plin de putere, si care se exprima în muscurile întinse în toate partile”. În fine, sotul ce-i este ales abuziv, Ioan Negutatoresco, are toate trasaturile unui om respingator, înca din clipa primei sale aparitii: ”Tânarul semana ca la 22 ani, mic de stat si cu fizionomia maruntica; un cap cam lung si ascutit în sus, sta cam strâmb pe umerele sale si semaria la o tapusa frânta; parul capului închis castaniu si vârtos, cu vârtejuri, acoperea o frunte de vr'o doua degete si spânzura totdeauna asupra ochilor, lumina carora fiind vestezita, nu esprima mai nimic; ei se îmnvârteau în orbitele sale pentru ca natura asa o regularisit, iar pentru stapânul lor era tot una (...) obrazul lui era plin de cosuri si se sfârsea cu niste urechi mari si plecate în gios; iar un grumaz vânos si subtire cu vârste pe el semana la o aratura proaspata, nesamanata înca. Doua mâni, mai lungi decât cere tot trupul, se sfârseste cu niste degete osoase, batcasoase si arse de titiun. Spinarea cam scoasa nu-l învoia pe stâpânul sau sa faca miscari rapide, pentru atâta el totdeauna mergea cam potignit într-o parte si pasea cu frica. Îmbracat el era nu de moda, dar asa cum se îmbraca oamenii de ast feliu si semana mai mult la negutatoreste. Despre cresterea si învatatura lui nu se poate zice nimic, precum ca nimic nici nu era în el”.
Ca structura, romanul e scris în capitole (episoade) scurte, fiecare având rotunjimea sa epica, dupa moda publicarii unor asemenea productii în foileton, pe parcursul unui timp mai îndelungat, cu aviz suspansului si înseilând în fiecare asemenea parte comentarii de natura livresca: literatura, filosofie, morala s.a., fie în conversatii ceremonioase, fie în meditatii de tip jurnal intim. Lectura romanului dovedindu-se a fi astfel nu doar o ocupatie de placere, pentru trecerea timpului, ci si o cale de instruire.
Începutul romanului se face dupa formula consacrata în epoca, în maniera, desigur, romantica, autorul marcând locul si timpul în care se plaseaza actiunea, pentru a da acesteia girul unei veridicitati de netagaduit, si introducându-si cititorii direct în miezul evenimentelor: ”La anul 185... (se lasa totusi un quantum de mister, voit, în detaliul temporalitatii denuntate doar pe jumatate), iulie 17 zile, pe la bariera (rogatka) mormintelor, intra în Chisinau o trasura cu patru cai obositi si înalbiti de spuna. Târându-se încetisor, trasura aceasta ajunse d'acuma pe strada (ulita) ce merge pe lânga Gradina Publica, si prin urmare s'apropia de alt capat al orasului, dar voiajorii parea ca n-au dorinta a sta undeva”. Autorul nu este interesat însa de ambientul orasului în care îsi plaseaza actiunea ci de tipologiile eroilor sai. Sunt prezentati astfel, în schite de portret, cum am vazut, expresive si abundente în detalii fizionomice, Iorgu Mârsavesco, Madama si copila, Aglaia, ce-si sfârsesc obositoarea calatorie în casa primului dintre acestia, în care boierul este primit “cu onoruri” dar “casa era prea ordinara si n-avea nici o prezentare de aristocratie”. Sugestia este astfel facuta de la început în privinta starii materiale si sociale a boierului, recomandându-l ca pe un parvenit. În contrast cu acesta e prezentata eroina, într-un nou capitol în care cititorul este avertizat iarasi dupa moda romanturilor frantuzesti - ca “pentru a înainti istoria aceasta s-a urma dupa eroii nostri, trebuie, pentru lamurirea viitoarelor facturi, a ne întoarce pentru putin timp înapoi. Aceasta noi o facem ca, pe de o parte, cititorii sa aiba, în deplina idee despre haracterele persoanelor ce ne straduim a le descri, iar, pe de alta, ca istoria aceasta ce va purta poate numele de roman în deplin sa raspunda precum numele sau, asijderea asteptarilor cititorilor”.
Introducerea aceasta ne pune în garda asupra calitatilor scriitorului. În sensul ca era un cititor pasionat de romane, ca era interesat a respecta structura si conceptia de creatie a genului, cu care era familiarizat, si nu în ultimul rând ca miza pe un mare numar de cititori, interesati, si la noi, de exercitiile literare de acest tip. Trimiterile, facute pe parcursul desfasurarii intrigii, la diversi autori de notorietate, la idei si teorii filosofice, morale, stiintifice etc., denota ca scriitorul nostru era un intelectual de buna conditie, în orice caz un om educat în mediile occidentale. De altfel, subiectul însusi este calchiat dupa opuri la moda, gustate si discutate în saloanele din strainatate, adaptarea la conditiile mediului social autohton facându-se, dupa exemplul altora de la noi, nu neaparat în dorinta autorului de a-si ilustra originalitatea artistica, literara, cât în aceea de a introduce formula romanesca în practica scriitorilor români si a contribui astfel la formarea gustului cititorilor de pe aceste meleaguri, înca ezitant. Faptul ca opul nu a putut vedea lumina tiparului, la data elaborarii sale, fiind oprit de cenzura ohranei tariste, se datoreaza tocmai acestui exces, sa-i zicem asa, de patriotism, nu formulat explicit ci implicat în biografiile eroilor, în mentionarea anturajului lor si mai cu seama în zugravirea unei societati românesti ce-si contura identitatea structurala reala, chiar sub austeritatea manifestata în acest sens de politica de deznationalizare a Imperiului. Dan Manuca da cu limpezime explicatiile necesare acestei împrejurari:”... autorul a dorit sa se conformeze atitudinii oficiale si sa profite de relativa liberalizare care a survenit în Imperiul tarist odata cu urcarea pe tron a lui Alexandru al II-lea. Calculul nu tinea însa seama de faptul ca îngaduinta oficiala înceta când era vorba de afirmarea conditiei nationale a minoritatilor, deci si a românilor din Basarabia. Istoricii subliniaza ca Alexandru al II-lea a continuat campania de rusificare dusa de predecesori. Prin urmare, romanul Aglaia, pe alocuri conformist din punct de vedere ideologic, pacatuia însa prin afirmarea românismului într-o gubernie aflata în rusificare accentuata. De aici, între altele, retinerea textului”.
Actiunea romanului înainteaza cu buna gradare a conflictului dintre Mârsavesco, în complicitate cu Madama, si juna Aglaia care avea o prea slaba aparatoare în persoana unei matusi, a fostei sale guvernante. Ni se dezvaluie astfel matrapazlâcurile judecatoresti ale unchiului, pentru a pune mâna pe mostenirea de la varul sau, parintele Aglaei, ceeace si izbuteste în cele din urma. Nepoata este luata din Iasi pentru a fi educata în casa lui Mârsavesco de la Chisinau, unde Madama o maltrateaza în toate împrejurarile, asa ca viata copilei se petrece sub siroirea necontenita a “doua pâraie de lacrimi”, “scufundata în rugaciuni cucernice înaintea tipurilor dreptatilor lui Dumnezeu”.
Trei ani petrecuti de-acum în casa lui Mârsavesco au prefacut-o pe Aglaia: “Ea împlinea tot ca o masina si ca un avtomat, fara simtire, privea la tot cu indiferenta, si numai în asternutul sau ea da voie lacrimilor”, urmând “calea mântuirii pe pamânt: rabdarea”.
Iata însa ca lui Mârsavescu îi vine o buna idee pentru a mai curma plictisul si proasta dispozitie continua a nepoatei, luând hotarârea de a duce pentru aceasta “un profesor, care îi va preda înca ceva din stiinti”, considerându-se astfel “atentios asupra Aglaei”. În adevar, tânarul profesor, de la un liceu din Chisinau, Ioan Viitoresco, este cel ce aduce în viata Aglaei o schimbare esentiala, cucerindu-i inima prin frumoasa lui purtare, prin frumoasa lui prezenta fizica si prin inteligenta, prin comporatamentul sau manierat, fiind, la rându-i, un înflacarat spirit romantic. El îi preda “Logica, Psihologia, Fiziologia, Frenologia, Fizionomica, Meditina si, uitata d'acum Hiromantia si altele”. Orele petrecute împreuna sunt cu adevarat bucurie în sufletul Aglaei caci iubea cetirea si cetise destul, dar fara regula, sistema si aplicatie, însa din timpul venirei lui Viitoresco cetirea ei a luat o forma sistematica si înteleasa“. Sentimentele de afectiune sunt reciproce: ”...inima lui Viitoresco era desavârsit absorbata de simtirea care învinse întrânsul de la vederea Aglaei si el se facuse cel mai adevarat vasal al fiintei acelea jantile, poetice si slabe”. Relatia lor, înfiripata discret, se înflacareaza romantic, pasiunea reciproca fiind exprimata în patetice si filosofice dialoguri. Scenele marturisirilor lor amoroase, pe cât de ceremonios formulate, purtând semnele elegantei epocii, sunt de un naiv ridicol azi. Prozatorul pare a avea totusi umor, relatând cu pedanterie asemenea momente de teatralitate a intimitatii lor, propunând un comportament excesiv studiat si practicat cu adevarata instructie a ceremoniei, ce pare azi de un declarativism ceremonios: ”- Conversatiunea nostra începe câte putin a se lamuri. D-ta cei de la mine reciprocitate? Apoi oare ce as fi cerut eu de la D-ta aceea ce n-as fi simtit sigur. Desigur ca nu, pentru ca n-as fi avut nevoie ; iar de vreme când m-am hotarât eu a vorbi despre iubire, vrasazica, eu n-am mai putut înnadusi acel sentiment care a înviat în mine. Printipul lui este impus în inima mea chiar din ziua cei dintâi a întâlnirei noastre si el a dezvoltat înauntrul meu alta viata, pan-atunci înca necunoscuta. Nevazuta de ochiul omenesc, lautrica laboratorie, neontenit, a început a lucra o istorie adânca în inima, care a avut pân-acum ale sale bucurii si scârbe. Desigur ca în momentul cel întâi al renasterii acelui sfânt sentiment, eu n-am îndraznit a vi-l spune; am vrut întâi a-l supune singur unui strict analiz, petrecându-l prin toate fazele lui, si, încredintându-ma ca e adevarat, l-am supus binevointei D-lei. Aceasta, mi se pare, destul dovedeste omogenitatea simpatiilor noastre, cum ai zis D-ta, si sperez ca D-ta sentimentul acela nu-l vei îndeparta, cu atât mai mult ca el este respectat chiar de... Aici, Viitoresco s-a oprit, cautând cu niste ochi aprinsi la Aglaia: toata existenta lui se concentrase în cautaturi; el cu nerabdare astepta sentinta hotarâtoare a Aglaei, care stând sub valul fermecatoriu al cuvintelor lui, sonul carora înca cutreera prin urechi, a plecat capul în gios, neputând a mai rasfrânge cautatura ce era tintita asupra-i (...) Aglaia s-a apropiat de Viitoresco si, luându-i mâna, l-a dus înaintea icoanelor, unde oprindu-se si aratându-i cu mâna la o iconita mica, suvenirul matusii sale, a înaintit (...) Asa dar, si în momentele de fata când inima mea este plina si îmbelsugata de un sentiment sfânt, iarasi vin înaintea ei si, multamindu-o îti dau parola mea de onoare si o pui însusi pe dânsa martora; ca acel sentiment ce îmi sfâsiaza acuma toata existenta mea de o înalta iubire îl voi nutri etern pentru tine, scumpul meu Ioan”.
E în aceste declaratii ceva din patosul romantic al vremii, fara îndoiala, pe care îl vom regasi parodic si persiflat în patetismul unui Rica Venturiano al lui I.L. Caragiale. Dar pâna atunci mai este. Literatura romanelor sentimentale abia înfiripate la noi cunosc sincera aprobare a publicului cititor, el vibrând autentic la dramele de aceasta natura. Cu desavârsire romantica, în consens cu aceasta, se va declansa avântul pasional, dezlantuit, al tânarului Viitoresco în scena plimbarii sale nocturne pe aleile parcului ce se zbuciuma parca anume pentru a da maretie cadrului natural partas si rezoner al acestei iubiri patimase (“ Pe la 8 ceasuri sara, sub lumina fatasmagorica ce raspândeau fanarile, ici-cole însirate pe strada ce mergea pe lânga Gradina Publica, mergea un tânar - îmbrobodit într-o blana, poalele careia fiind înflate de vânt, se da înapoi si toate staruintele lui ca sa le aduca la vr'o regula ramâneau far nici un favoritoriu rezultat. Tânarul, însemnând ca rezbelul nu e deopotriva, a îmbracat în sfârsit balana pe mâneci si i-a dat drumul de la piept în voia vântului, iar singur, cu pasi repezi si largi, a plecta înainte”. Etc.), dupa care, ajuns acasa, asezat în jiltul din fata sobei, în care flacarile focului pâlpâiau misterios, începu a se destainui, filosofic, în jurnalul intim, întretinut ca un fel de confident al propriilor framântari sufletesti:” O, mizerabila viiata! Bine a zis înteleptul, crucea vietii e grea... Aglaia seamana la o floare d'orient, adusa pe tarâna streina, unde ea totdeauna trebuie sa tânjasca, unde atmosfera o înnadusa si cine stie înca ce sfârsit va fi menit pentru dânsa. Viitorul cel ilustru, zidit de fantazia omului spre mângâierea sa, este acoperit si îmbrobodit de haina acei neagra si funegra a întunericului, unde cu greu strabate mintea geniului, ramâind absurd pentru naturele ordinare, carora nu le este data putere, pe lânga toate opintirile lor, a se urca la menirile acele absolute, ce se strabat numai de înaltul geniu. Vrasazica, orisicare opintire, în cazul acesta, e de prisos si poate fi înca vatamatoriu si omul priveste numai la viitoriu, ba la bolta senin-albastrie a ceriului, pe care ici-cole se poarta un nour ratacit fara scop; însa datoriia omului este de a lucra pentru viitor, fiindca toata natura nu-i alta decât o laboratorie, unde el este împins de providenta spre munca“. Etc.
Curând însa, boala i se declanseaza, galopanta, privegherea îngrijorata a Aglaei la patul de suferinta al acestuia dovedindu-se zadarnica. Tânarul Viitoresco se stinge ca o flacara ce-a ars cu prea mare intensitate, ramânându-i Aglaei doar consolarea lacrimilor varsate pe mormântul acestuia, în repetatele sale peregrinari la cimitir. Într-astea, Mârsavesco îi afla un sot, în persoana natângului Negustoresco. Numai ca Aglaia este de-acum o alta fiinta, capabila a-si înfrunta tutorele si a-si înfrunta chiar destinul nefast:”... eu nu vreau sa ma vând pentru starea lui./ - Draguta, prea departe ai agiuns; eu te rog ca tu sa zvârli aceste idei din cap, caci ele sunt cu totul neplacute si altfeliu de rezoane n-as vrea sa mai ascult nicodata; întelegi? Asa dar, tu trebuie sa asistezi totdeauna în salon la venirea tânarului. Auzi? Aceast e voia mea./ - Foarte bine, însa mi se pare ca cu greu se va realiza ideia D-le, fiindca si ea este pentru mine tot asa de neplacuta, precum, poate, s-a mea, pentru D-ta”. Opozitia e însa zadarnica. Unchiul o va marita cu de-a sila.
Ca sotie, Aglaia începe o alta viata, înca si mai oropsita. Retrasa în sine, fara sa doreasca a iesi în lume, se stinge, la rându-i, fara vlaga, urmând calea fatala a victimei uneltirilor oneroase ale unor oameni fara suflet, ci doar cu ambitia capatuirii, prin îmbogatire frauduloasa. Moartea Aglaei vrea sa fie un blam tocmai asupra societatii corupte si insensibile în care traia.
Romanul Aglaia, daca ar fi fost publicat în volum sau în foiletonul vreunei reviste, ar fi avut, fara îndoiala, un bun ecou în epoca, el urmând unor romane de moravuri semnate de D. Bolintineanu, V. Alessandresco, N.T. Orasanu, Al. Pelimon sau A. Cantacuzino, alaturi de I.M. Bujoreanu, C.D. Aricescu s.a. si propunând, mai înainte, un altfel de tip de parvenit, de o mâna mica totusi, fata de Dinu Paturica al lui Nicolae Filimon si, desigur, într-un alt halou de prezentare a moravurilor socieatii, de mult mai mica amploare însa având o eroina, Aglaia, cu personalitate romantica prin excelenta, capabila de un comportament moral exemplar si memorabil.
Scris într-o limba ce voia sa-si asume programat expresii neologistice de o modernitate occidentala, suprapuse cu ostentatie unor neaosisme de sorginte/influenta rusa, romanul are un farmec aparte prin dramatismul profund romantic al intrigii, al compozitiei si mai ales prin elevatia unui intelectualism subtextual cu care este tratat subiectul, de altfel, destul de banal si de uzitat. Dar, oricum am lua-o, este o piesa de interes major în procesul de cristalizare a romanului social, de moravuri, românesc în epoca sa de pionierat. ________________
1 Aglaia. Roman anonim din secolul al XIX-lea. Coordonare, îngrijirea textului, nota asupra editiei, glosar: Pavel Balmus. Editia a doua (Cu un corpus de Comentarii critice apartinând criticilor si istoricilor literari Mircea Anghelescu, Dan Manuca, Ion Varta, Nicolae Manolescu si Pavel Balmus). Editura ARC, Chisinau, 2008
2 Dan Manuca, Arhivele secrete rusesti si începuturile romanului românesc. În Convorbiri literare, Iasi, n-rele 10, 11 si 12 din 1997. Reluat în volumul Perspective critice, Editura Universitatii “Al. I. Cuza”, Iasi, 1998, p. 63 - 93 ------------ |
© 50.ro
Fa-ti cont! •
Despre sarcina, nasterea, copii •
Balti de pescuit • ADE 651 • anunturi gratuite • cauciuc • desene animate • sexualitatea adolescentilor