N. GEORGESCU

X. Eminescu în Dobrogea

     În cartea noastra amintita, am încercat sa punem cap la cap documentele pentru a afla mai multe lucruri despre un drum al lui Eminescu prin Dobrogea, care se arata mai mult decât probabil. Câteva verigi noi se adauga lantului întâmplarilor, aducându-ne înca mai aproape de tema dobrogeana. Cel care a scris atât de multe articole despre învatamânt si cultura în Dobrogea dupa preluarea acestei provincii de la Imperiul Otoman,  care a scris atât de mult despre rascumpararea caii ferate Cernavoda-Constanta (ce se va finaliza acum, la l iulie 1882),  se cuvenea sa mearga sa vada locurile acestea. Nu este de acord cu pretul cerut pentru rascumparara acelei cai ferate pe motiv ca terasamentul e prost întocmit: si de acest lucru trebuia sa se convinga cu ochii lui. Respinge de plano ideea unui canal fluvial între  Cernavoda si Constanta, motivând ca drumul de fier este suficient... Aici l-a contrazis, însa, istoria secolului urmator, cu deportarile  „la Canal” pe de o parte si cu „realizarili!” ulterioare pe de alta: acest canal exista, împotriva vointei... chiar si a lui Eminescu...
    

XI. Marturii de epoca

Ca Adamclisi si Pestera Sfântului Andrei trebuie considerate împreuna, în replica ori chiar ca un ansamblu, poate, este de presupus: monumentul roman se afla pe cea mai înalta colina (istoricii spun ca trebuia sa domine locul si sa se vada de la Dunare; vremea nu mi-a dat ocazia sa-i verific), iar pestera crestina se afla în cea mai adânca vale din împrejurimi. Asa cum crestinismul se dezvolta în catacombe, pe când zeii si eroii romani tâsnesc spre ceruri. Aceasta pestera poate fi naturala ori facuta de mâna omului, adica de mâinile Sfântului si ale ucenicilor sai. Padurea în care se afla se numeste Padurea Urloaia si, daca nu este vreo denumire noua, numele aminteste de un atribut al Apostolului: „îmblânzitorul de lupi" (vezi si traditiile populare de 30 noiembrie, ziua sa; compara, însa, si cu lupul ca totern al dacilor: Sfântul Andrei i-a îmblânzit/încrestinat pe daci). Denumirea acestei paduri aminteste de urletul dacilor-lupi. Despre izvorul care se afla la vreo suta de metri de pestera, traditia spune ca s-a ivit când, însetat, Sfântul Andrei a izbit cu ciomagul într-o stânca (precum Poseidon în antichitatea greaca). El se numeste, asadar, Izvorul lui Eminescu de câtva timp istoric,  cel mult de un secol sa zicem; din stravechime, însa, era, ca si pestera, tot al Sfântului Andrei. S-a procedat la o substituire pe cale culturala... Actualmente acest izvor este renovat: apa curge pe doua tevi groase de bronz, se prelinge pe un jgheab pietruit (izvorul este abundent) si un zid înalt de câtiva metri tine pamântul (sau stânca?) sa nu se pravale. Din zid se ridica un fel de lespede frumos vopsita în albastru, pe care scrie cu litere mari, albe:

„În memoria lui Mihail Eminescu.
     Sa-mi fie somnul lin
     Si codrul aproape.
                                       1922.''

De mare folos ne-a fost anul inscriptionat. Nici una dintre sursele noastre de bibilioteca nu-1 consemna (si toate spuneau ca nu se stie de când dateaza traditia acestui izvor), de aceea (si pentru ca am lucrat exclusiv în bibilioteca) în cartea noastra din 1995 n-am putut avansa cu investigatiile. Revenind acasa la noi, adica tot la Biblioteca Academiei, nu ne-a fost prea greu sa gasim presa dobrogeana a anului 1922 - si, rasfoind-o cu rabdare, relativ repede am descoperit seria de reportaje care urmeaza si care repun în drepturi un loc de pelerinaj dintre cele mai misterioase.
Iata titlul unui reportaj din ziarul Dobrogea juna care aparea la Constanta:
„Grandioasa festivitate de la Cuzgun. Dezvelirea monumentului lui Eminescu. Cununia a 70 de concubini din plasa Traian. Nasi sunt prefectii si notabilii Constantei. 24 de perechi cununate de Dobrogea juna. Botezul copiilor nascuti în luna august. Masa comuna”.
Pentru ca acest reportaj are oarecum importanta unui document, vom cita in extenso, încercând, însa, sa racordam evenimentele la tema care ne preocupa. Vom vedea ca în centru nu se afla Eminescu si monumentul care i se inaugureaza, ci aceasta campanie de crestinare a concubinilor (suntem, doar, pe terenul Apostolului lui Christos). Este vorba de familii întemeiate de ani de zile, dar fara taina cununiei; functia sociala imediata a locului devine prevalenta. Ar fi, poate, momentul sa facem observatia ca acest tip de „festivitati" se putea instaura ca traditional. Ce e mai bine decât ca în fiecare an, la data fixa ori când se poate, prefectii si notabilii sa adune, lânga Pestera Sfântului Apostol Andrei, familiile necununate si copiii nebotezati si sa repete gestul facut la 3 septembrie 1922? Avem, deci, dreptul sa ne întrebam daca în perioada interbelica s-a mai repetat acest gest, daca a existat tendinta de a permanentiza frumoasele hore din poiana, cu atât mai mult cu cât serbarea s-a sfârsit „prin vizitarea pesterei Sf. Andrei, din inima padurii, dupa care, oraseni si sateni ca nuni si fini, s-au despartit ducând cu dânsii sentimente spre a caror latire îmbiem tot mai mult pe toti fiii Dobrogei, atât din sate cât si de la orase".
Iata o hotarâta propaganda pentru asemenea serbari care, dupa cum am spus, nu stim daca s-au repetat. Ar fi de asteptat ca intelectualii de azi, fiii Dobrogei, tineri sau batrâni, sa ia cuvântul si sa ne spuna daca aceste întâlniri la Pestera Sfântului Andrei au mai avut loc, daca au avut un cadru organizat si un scop exact. Actualmente, aceasta pestera este amenajata în chip de biserica - una dintre cele mai largi biserici rupestre, dupa câte cunoastem - si ceea ce atrage atentia de cum pasesti înauntru este multimea de bilete si biletele împaturite ori chiar mototolite si îndesate în toate crapaturile posibile si imposibile ale peretilor. Sunt, desigur, acatiste si ne întrebam daca nu cumva tema generala a lor este cununia. În zilele noastre, în poiana larga din fata Pesterei Sfântului Andrei se ridica o impunatoare catedrala, coborâta parca din colindele populare, locul urmând a fi amenajat ca locas monahal. În scurta noastra vizita aici, n-am avut ragazul decât sa ne minunam atât de frumusetile locurilor cât si de munca încordata a fetelor bisericesti dornice sa încheie cât mai repede o zi de vara plina. N-a fost cine sa ne fie ghid si nu era locul sau timpul sa întrerupi harnicul popor în sutane cu pretentii de turist curios... În fine, personal nu pledam pentru anchete de teren, documentare în teren etc., ramânând convinsi ca informatia se cauta si se gaseste în biblioteca; în cazul de fata, însa, pentru ca sursele livresti s-au epuizat si pentru ca avem de-a face cu un tip de cercetare deosebit, care implica si eventuala reluare a unei traditii vii, ar fi nevoie de contributia localnicilor. Investigatiile noastre  întâmplatoare printre oamenii întâlniti în cale arata ca nimeni nu stie nimic despre sarbatorile din septembrie 1922, despre care vom vedea cât de ample au fost.