|
Alexandru Ovidiu VINTILĂ Omul este punctul de întâlnire dintre uman si divin, enunta la un moment dat cunoscutul filosof rus Nikolai Berdiaev. Evenimentul ontologic al întâlnirii dintre Eu si Tu, adica prezenta omului în fata lui Dumnezeu, este dialog esential, comunicare autentica, relatie a mea cu eternul Tu, fundamentata pe o participare reciproca, de adresare si raspuns mutual. Stefan Augustin Doinas, referindu-se la conceptia lui Martin Buber etalata în volumul Eu si Tu, la dialogul dintre Eu si Tu, la aceste doua persoane care stau fata în fata, afirma: „Eu, în esenta lui, adica cel din relatia Eu - Tu, nu poate fi conceput (de fapt: nu poate fi trait ca atare) decât împreuna cu partenerul întâlnirii sale, care este Tu. Nu e greu de imaginat ca acest Tu poate sa fie - si chiar este - tot ceea ce, pe scara existentelor, se prezinta în fata unui Eu, de la piatra, la copac sau animal, pâna la Dumnezeu. Daca relatia experimentala Eu Acela este rezultatul unei deliberari, vizând cunoasterea si înstapânirea, evenimentul relatiei Eu - Tu nu se instaureaza decât prin conlucrarea actului deliberat al vointei cu gratia. Ce trebuie însa sa întelegem prin gratie? Nicidecum interventia supranaturalului, ci doar o complicitate între Eu si Tu, nevoia ca cele doua vointe cea a lui Eu si cea a lui Tu sa se manifeste simultan”1.
Este limpede ca, în acest caz, omul si Dumnezeu, într-un spatiu eminamente al libertatii, relationeaza într-o „realitate care ramâne”: „Eu si Tu persista, fiecare din ele poate sa-l rosteasca pe Tu si, atunci, este Eu, fiecare poate sa spuna tata si atunci este fiu, realitatea ramâne”2.
Realitatea lui Tu ramâne indubitabil, deoarece Tu este etern, este „cel mai nepieritor si cel mai necesar”, îmi iese mie, omului, în întâmpinare. Omul deplin, omul pregatit pentru întâlnirea suprema, omul devenit o totalitate activa, cum spune Martin Buber, este preocupat, si trebuie sa fie, nu de partea cealalta, ci de partea lui, a noastra, care „nu este gratia (die Gnade), ci vointa (der Wille). Gratia ne priveste în masura în care mergem spre ea si asteptam prezenta ei; ea nu este treaba nostra. Tu îmi iese în întâmpinare. Dar eu intru în relatie nemijlocita cu el”3.
Despre eternul Tu, partea cealalta a dialogului dintre umanitate si divinitate, Martin Buber precizeaza: „Acest Tu etern al lor, oamenii i-au dat diferite nume. În timp ce îi înaltau cântece celui astfel numit, ei se gândeau întotdeauna la Tu: primele mituri au fost cântece de lauda. Apoi numele au împrumutat limbajul lui Acela: din ce în ce mai mult oamenii s-au simtit mai puternic împinsi sa se gândeasca la eternul Tu ca la un Acela, si sa vorbeasca în felul acesta despre el. Dar toate numele lui Dumnezeu ramân sacre: pentru ca, o data cu ele, nu numai ca vorbim despre Dumnezeu, ci ne si adresam lui. Unii au încercat sa interzica prin lege folosirea numelui lui Dumnezeu, din cauza ca aceasta devenise un abuz. Si, fara îndoiala, numele acesta este cel mai încarcat dintre toate cuvintele omenesti. Tocmai de aceea, el este cel mai nepieritor si cel mai necesar. Si cât ar putea sa cântareasca toate cuvintele gresite despre fiinta si faptele lui Dumnezeu (cu toate ca nici celelalte nu au fost mai bune si nici nu puteau sa fie) în fata adevarului unic, ca toti oamenii care l-au invocat pe Dumnezeu s-au gândit la el însuti? Caci cel ce rosteste cuvântul Dumnezeu, si are de fapt în gând pe Tu, oricât s-ar iluziona, îl invoca pe adevaratul Tu al vietii sale, cel pe care nimic nu-l poate limita si cu care se afla într-o relatie care le cuprinde pe toate celelalte. Dar chiar si cel care detesta acest nume si care îsi închipuie ca ar fi fara Dumnezeu, daca rosteste din toata fiinta sa Tu-ul vietii, cel pe care nici un altul nu e în stare sa-l limiteze, i se adreseaza lui Dumnezeu”4.
Adresându-i-te lui Dumnezeu, „în relatia cu Dumnezeu exclusivitatea nemijlocita si inclusivitatea absoluta sunt una. Cel ce a intrat în relatia absoluta nu mai are nimic izolat, nici lucruri, nici fiinte, nici pamânt, nici cer, ci toate sunt incluse în aceasta relatie. Caci a intra în relatia pura înseamna nu a face abstractie de toate, ci a le vedea pe toate în Tu; nu a renunta la lume, ci a o reaseza pe temeiul ei. Faptul de a întoarce spatele lumii nu te duce spre Dumnezeu; a încremeni cu ochii la lume, la fel; dar cel ce vede lumea în Dumnezeu se afla în prezenta lui”5. Dupa Buber, Dumnezeu nu poate fi cautat, ci doar gasit, si numai în situatia în care te îndrepti cu toata fiinta ta, aducând cu tine toata fiinta lumii, spre Tu-ul tau. Dumnezeu este „cel cu totul altul”, dar, în acelasi timp, si „cel cu totul acelasi”, adica „cel întru totul prezent”. Doar sfintind viata îl întâlnesti pe Dumnezeu cel viu. Nu întâmplator omul i se adreseaza Tatalui (gasit fara cautare, cum apreciaza Buber): „Sfinteasca-se numele tau!”. Martin Buber explica: „Simtul rostirii lui Tu, care nu poate fi satisfacut înainte de a-l fi gasit pe infinitul Tu, i-a fost acestuia înca de la început prezent; acum prezenta trebuie sa se realizeze pentru el, în realitatea traita a întregii lumi santificate”6. Dumnezeu ne este cel mai imediat si cel mai aproape, ne-o spune autorul cartii „Eu si Tu”.
Cum Dumnezeu ne este imediat, omul i se adreseaza prin intermediul rugaciunii, a rugii. Ruga nu este altceva decât rug aprins în launtricitatea omului. De aceea, rugându-te, nu mai ai nevoie de cuvinte la un moment dat. Faptul ca în sufletul tau s-a aprins un rug este de ajuns pentru Dumnezeu. „Omul care se roaga se risipeste în totala dependenta, si stie - , dincolo de cuvânt - ca actioneaza asupra lui Dumnezeu, chiar daca nu obtine chiar nimic de la Dumnezeu; caci atunci când nu mai râvneste nimic, el îsi vede actiunea arzând în flacara suprema”7. Rugându-te, adica orientându-ti ruga catre Dumnezeu, cel care se roaga, cum este de parere Buber, se aseaza „înaintea fetei” (vor das Angesicht), „în împlinirea sfântului cuvânt fundamental, care înseamna actiune reciproca. El rosteste Tu, si-l percepe”8. Dupa Vasile Lovinescu aceasta „actiune reciproca”, rugaciunea, de fapt, are la baza o „concentrare exceptionala”, aceasta aducând „evertuarea nu numai asupra punctului, dar si asupra clipei; dar nu e o concentrare cantitativa, adica eliminatorie, alegând un punct sau o clipa si excluzându-le pe celelalte; în acest caz, e usor de înteles ca nu mai e vorba de adevaratul punct si de adevarata clipa. Concetrarea justa e aceea care actualizeaza într-o sequenta cantitativa un punct si o clipa calitativa. Atunci si celelalte se integreaza în ele, ca într-un ocean fara fund”9. Mai mult, Vasile Lovinescu îsi continua argumentarea: „E exemplara, în aceasta privinta, vorba unui kabbalist: «Cine rosteste cuvântul Stapâne si are în intentie sa mai spuna al lumii, nu cunoaste adevarata vorbire. Ci, în rastimpul când spune Stapâne, trebuie sa se ofere astfel Domnului, încât sufletul trebuie sa i se duca total în El, încât nu mai poate exprima al lumii; si asta îi este de ajuns ca sa spuna cuvântul Stapâne. Asta este esenta rugaciunii». Daca esentialitatea e atinsa toate suporturile cad de la sine. Observatia e valabila pentru invocarea unui singur nume si nu a unei formule întregi. Caci la o rostire justa, toata fiinta omului se topeste în Nume. Printr-o inversare de perspective, ceea ce e poarta strâmta devine ocean, punctul central, daca ai trecut printr-însul, devine cincumferinta. Atingerea rugaciunii perfecte implica disparitia, cel putin momentana, a Cantitatii, or în Calitate pura nu mai este cerere de la un pol la celalalt. Prin urmare, orice durata, care prin ea însasi implica deja o calificare a timpului, dispare în Calitatea pura. Restul rugaciunii sau nu mai e spus deloc, sau e rostit fara sa mai fie nevoie sa te gândesti la el, caci nu-l mai pronunti tu, îl pronunta Domnul”10. Asadar, Vasile Lovinescu ne marturiseste: „Spun o rugaciune. Spun primul cuvânt Doamne, si dintr-o data, daca îmi fixez toata simtirea si atentia asupra lui, Maretia, Puterea întregului Univers îl umple, îl transforma din carbune în aur, în diamant, îi da o coada de cometa, pe care n-o detecteaza nici un lexicon”11. Aici se afla probabil taina relatiei fundamentale pentru viata omului dintre Eu si Tu.
Importanta rugaciunii ne este dezvaluita si de Sfântul Apostol Pavel, cel care insista, îndemnându-ne: „Rugati-va neîncetat”. Mai mult, Paul Evdokimov ne vorbeste despre inima omului, vazuta ca un „loc tainic” în care îl putem întâlni pe Dumnezeu si, practic, reitereaza ideea lui Berdiaev conform careia fiinta, Eu însumi, reprezinta sanctuarul, spatiul în care se poate „îmbratisa” umanul cu divinul, Eu si Tu, Omul si Dumnezeu. _________________
1 Doinas, Stefan Augustin, Prefata la Buber, Martin, Eu si Tu, Bucuresti, Editura Humanitas, 1992, p.19
2 Buber, Martin, Eu si Tu, Bucuresti, Editura Humanitas, 1992, p. 95
3 Ibidem, pp. 104-105
4 Op. cit., pp. 103-104
5 Op. cit., p. 107
6 Op. cit., p. 109
7 Op. cit., p. 111
8 Op. cit., p. 112
9 Lovinescu,Vasile, Jurnal alchimic, Iasi, Editura Institutul European, 1994, p.41
10 Ibidem, pp. 41-42
11 Op. cit., p. 47 |
© 50.ro
Fa-ti cont! •
Despre sarcina, nasterea, copii •
Balti de pescuit • ADE 651 • anunturi gratuite • cauciuc • desene animate • sexualitatea adolescentilor