|
Dupa alte 7 carti de versuri si epigrame (dintre care una, aflam, aparuta chiar în prima parte a acestui an - „La cules de versuri coapte”), Emil Ianus publica „Poezii alese - rondeluri si sonete”, Ed. Little Lamb, Suceava, 2009. Asadar, „rondeluri”, daca citim coperta; sau „rondele”, daca, imediat dupa aceea, citim pagina de titlu sau numele primei parti! Rasfoindu-i cartea, aveam sa aflam ca este vorba, totusi, despre rondeluri (care pot fi, mai ales pentru poeti de azi, niste pietre de încercare) si ca Emil Ianus nu a inventat, nici în gluma macar, o alta specie a poezie lirice. Presupunerea ca ar fi fost vorba de o gluma se sprijinea pe faptul ca, asa cum spune în prefata si poetul Ion Prelipceanu, autorul este cunoscut mai ales ca „umorist redutabil”.
Potrivit lui I. Prelipceanu, si cartea de fata ni se anunta a fi una „de poezie savuroasa”, însa continând „o poezie adevarata, serioasa” (asadar, se anticipa ca textele ar provoca mai putine zâmbete decât ne-am astepta, desi altundeva eram informati ca e posibil sa ajungem a citi cartea „cu zâmbetul în coltul gurii, chiar cu râs sanatos, din toata inima). Din portretul alcatuit de I. Prelipceanu mai retinem ca Emil Ianus poate fi „romantic si nostalgic, duios si caustic, critic si autocritic, ironic”, în texte în care i se vadeste calitatea de a versifica lesne.
În „Poezii alese”, autorul reconstituie, în fapt, prin cele mai numeroase dintre textele sale, spatii rurale de odinioara (care, totodata, îl regasesc în recuperarea unor momente ale propriei copilarii si tinereti), secvente turnate în forma rondelului (mai ales) sau cea a sonetului, în care nostalgia si chiar tristetea sunt ascunse sub poleiala unui discurs bonom, jovial. Dar acordurile vesele sunt pe alocuri întrerupte de câte un sunet grav; dar anecdota schitata în câteva rânduri se surpa în abisul unei lacrimi ce n-a mai putut fi înabusita si se prelinge perpetuu în tainicul fagas al tristetii. Iata ca astfel însusi surâsul devine un cod al tristetii, un semn al mastii purtate cu pricepere, asa încât ar putea fi crezuta, de unii, chiar chip adevarat. Sunt texte în care sunt evocati mama, tata (acesta, si într-un sonet în care, dintr-o alta lume, îi meneste feciorului „sa pasca stele pe câmpul roditor”; într-un rondel, poetul se marturiseste fara discretie, într-un vaier: „O, tata, unde esti sa-ti spun/ ca azi sunt trist cum nu sunt multi”), o bunica (amintita fiind datorita descântecelor sale); altele se construiesc chiar si în jurul unor dobitoace domestice (calul, vaca, magarul), care nu sunt decât pretexte de reîntoarcere la o vârsta (vârsta Iurestilor, de pilda, vârsta copilariei) sau de a deveni pretext de pseudofabula; la fel se întâmpla când rondelul este iscat de fântâna, capita, drumul de tara sau cas - toate acestea reconfigurând un topos. Razboiul a lasat urme adânci în amintire: Emil Ianus recompune întoarcerea soldatilor în sat, unii mutilati sau desfigurati, luând în brate copiii iesiti în cale ca sa-i urce apoi „pâna la nori”, însa mai dureroasa e aducerea aminte a tatalui („...tata-n iadul cu trotil/ S-a întâlnit cu-n proiectil”). Alteori, în câmpul unui rondel, autorul schiteaza mici portrete/ cronici de moravuri (avarul, betivul...), unele solicitate de realitati recente (baciul intrat cu tot cu turma în UE). Pâna si durerile de dinti capata un rondel! Care evoca, însa, o medicina populara a stramosilor, rudimentara dar eficace, iar acum pierduta: „Ca voi stiati anume care/ Îi iarba pentru vindecare/ Si leac iesirilor din minti”. Un rondel capata si „Eva eterna”. „O zi când nu te vad e noapte/ Dar noaptea eu visez frumos” spune amorezatul care stie ca, desi va ceda ispitei si va musca din marul înveninat, se va salva... bând lapte! Alte sonete sunt dedicate unor persoane (ori le evoca) care nu pot fi detasate de biografia autorului: mosul Vasile Saramet, neuitat si datorita unei iepe pe care o avea, dar si o „frumoasa domnisoara din Iuresti (...) cu glas de privighetoare”, Dragos Corlateanu, Mihai Burduja, Zinaida Cenusa, „din Basarabia, sotia scriitorului Efim Tarlapan, plângând de dorul casei parintesti” (dupa cum aflam dintr-o dedicatie) sau Grigore Vieru. „La moartea lui Grigore Vieru”, un rondel, este, credem, unul dintre cele mai reusite texte din carte: „Mai da-mi o sansa, Doamne Sfinte/ Si mai zideste-ma o data/ (...)/ Sa scot din lumea vinovata/ Înca nespusele cuvinte”. Un sonet dedicat horodniceanului Iulian Vesper, îmbracat de la început în haina omagiala, e mai neizbutit. „Sonet la statuia darâmata a lui Traian Chelariu” se salveaza prin câteva versuri: „El, frunza poeziei tinând-o-n coltul gurii/ Da glas iubirii lumii sfidând gura securii/ Încât, pe soclul vremii, cu bustul sau se suie...”.
Emil Ianus îsi marturiseste usurinta (care poate deveni si foarte paguboasa!) de a versifica (în „Autoreondel”: „Eu scriu rondele si-n tramvaie”!), dar si intentiile profunde ale unui poet care îsi face „din tâlcul vorbei un scop durut al vietii”. În „Poezii alese”, volum despre care întelegem ca trebuie citit ca un bilant intermediar în proiectul sau de creatie, ni se pare ca e bine sa nu-l judecam pe Emil Ianus cu superficialitatea la care ne-ar îndemna uneori tonurile sale (în general) vesele, ci cu masurile potrivite fiecarui text al sau. L.D. CLEMENT |
© 50.ro
Fa-ti cont! •
Despre sarcina, nasterea, copii •
Balti de pescuit • ADE 651 • anunturi gratuite • cauciuc • desene animate • sexualitatea adolescentilor