|
Cel de al noualea volum de poeme „Absenta a ceea ce suntem”, al poetului constantean Ionut Caragea, rezident în Canada, aparut la Editura „Fides” din Iasi în acest an, poarta amprenta temelor si stilului sau inconfundabil din primele-i patru volume: „Delirium Tremens” (debut -2006), „M-am nascut pe Google” (2007), „Donator universal” (2007) si „Omul din cutia neagra” (2007).
În ciuda renumelui de poet nascut pe Google (o alternativa moderna si rapida de comunicare cu semenii sai ), Ionut Caragea a intrat în capcana biblica a lipsei de comunicare cu divinitatea, tema formulata, atât de dureros, de marele stigmatizat din Cartea Sfânta, IOV (primul intelectual al omenirii ): „De ce n-am murit când eram la sânul mamei mele?... Strig catre Tine si nu-mi raspunzi, stau în picioare si Tu nu ma vezi”, pentru ca odata ce un poet abordeaza o astfel de tema, s-a condamnat definitiv la eterna osânda care a îngenuncheat, de milenii, toate filozofiile umanitatii.
De aceea acest volum este plin de chinuitoare întrebari, poetul formulându-le în fel si chip, dând mereu nastere altora, al caror lant nu se închide, imprimându-i amprenta unei tânguiri metafizice; situându-se în doua ipostaze: cea de a pune întrebari, si în cea în care, tot el, trebuie sa raspunda; ca o consecinta a lipsei de comunicare cu divinitatea si cu semenii sai, fiindca s-a saturat sa astepte „cortegiul funerar al cuvintelor” de la un Creator inaccesibil „nascut batrân”.
Lipsa de comunicare se simte chiar si în „dragostea ucigatoare... apocaliptica”, din care poetul nu-si poate „face o cariera”, pentru ca femeii arhetipale, menita a fi: „roua de pe frunze... plecata pe viata la cules de îngeri” ca, apoi, „sa hraneasca minti, inimi”, i s-a rezervat ( de acelasi creator ), un loc „în tarâmul suferintei”. Ar fi trebuit sa-i fi fost intrinseca fiintei sale, androginându-i-se „într-un singur trup”, într-un „singur poet” cu sufletele la unison încât sa revolutioneze „istoria Eu-lui / când ne vom ridica la patrat / Noi² în aceeasi ridicare la cer”, „pe falezele eternitatii”.
Dragostea ar fi mai înaltatoare daca ar fi fost : „legata la ochi” iubind : „necuprinsul cu atingerea ta” chiar „orfana de trup”, încât sa se confrunte si cu „dragostea / ramasa în sufletele celorlalti”. Dar: „femeia trece ca o gondola / niciodata adânc / niciodata mai aproape de inima / si „niciodata acum” pentru ca „femeia pe care-o visez / oricum nu exista”. Aceasta mare „absenta”, a fiintei ce i-ar completa fericit ego-ul împatimit de dragoste, constituie cea mai dureroasa tema dintre cele pe care poetul le reclama în rechizitoriul sau, confirmând pedeapsa divina din Vechiul Testament:”Dusmanie voi pune între tine si între femeie, între samânta ta si samânta ei”.
Ar trebui analizata acea parte a titlului acestui volum, spre a defini ce întelege poetul prin „ceea ce suntem”. Pentru a-si explicita aceasta stare, porneste într-un maraton existential, inventariindu-si trairile (durerea, viata, murirea, femeia, nesiguranta, agonia poeziei, disparitia orizontului, drama absurdului ), agatându-se „de proiectia eu-lui... din dimensiunea iluziei vesnice”.
Proiectând, asupra itinerarului sau, sentimentul de vinovatie al omului fata de creatia divina, poemele capata, de la bun început, o conotatie maniheista a carei umbra se simte pe întregul parcurs al volumului. Consecvent, totusi, ideii lui Platon despre Bine, autorul pare a se ipostazia, mereu, în rolul vizitiului ( vezi „Phaidros” ), care îsi sileste si calul rau sa mearga pe drumul cel bun.
Acest procedeu specific lui Cioran (si poetei româno-americane Anca Pedvis), prin care Raul este mereu evidentiat, pune de fapt prin antonimie, accentul pe nazuinta spre Binele pentru care am fost destinati conform conceptiei platoniene.
Asa se explica mefienta din urmatoarele-i versuri: „nu credem în fapte” fiindca „fiecare gândeste din unghiul lumii înguste” în care „nimeni nu-ti întinde o mâna” si „Dumnezeu poate fi bataia de joc”. „Unde-i adevarul? Cineva ne minte”, clameaza cu disperare poetul, amintind de strigatul lui Arghezi „Vreau sa-l pipai si sa urlu: Este !” sau de celebrul tablou al suedezului Ragnar Sandberg, „Urletul”.
Viata pare: „un cadavru scos la plimbare”, osândit la „o munca silnica / într-o cariera de piatra” sau „consecinta unei agnostice erori... un plâns cu sughituri”, nicicând prea mult „pentru sufletele oamenilor... cu inimi siliconate”, în care prostia ocupa „primul loc în box-office”, pentru ca ritualul vietuirii se repeta mereu: „Tot ce-a trecut o sa revina / Cu fiecare început... Totul e calculat de la primul strigat / Si pâna la ultima zbatere”, confirmând, înca o data, principiul eternei reîntoarceri al lui Nietzsche.
Numai astfel se poate explica obsesia (provocata de o existenta ce ar exclude poezia), ca ar duce la decaderea omenirii, simtind ca actuala forma de vietuire nu vibreaza la magia poeziei ( „o religie în care nimeni nu mai crede” ),cum o definise si George Santayana.
Fara poezie, lumea ar putea deveni o bezna intrata în rutina „mutilor cu geamat în surdina”, a „orbilor ce n-au vazut lumina” în care „numai moartea are drepturi de autor”, comunicând doar prin cuvintele care a musca „din carne cu dintii lor ascutiti”, smulse din „masoneria noptii” si a „inimilor cu obloanele trase”, cu „dorinte spuse în van”.
Vitalizat, înca, de „elanul vital” si de capacitatea creativa de tipul homo-faber ( vezi Henri Bergson ), poetul evidentiaza acea latura a inteligentei umane, care încearca a construi un paradis arhetipal, al idealurilor pierdute.
Încercând sa defineasca ontologic si cealalta latura a omului ce ar trebuie sa-l diferentieze de universul sau biologic, în „Albastru infinit”, poetul parodiaza, subtil, mitul biblic al fratricidului Cain (primul copil al cuplului adamic), „suntem prea mari amândoi pentru o singura viata si prea morti / pentru o singura cruce si atunci unul dintre frati / îsi lua asupra sa pacatul de a fi om”, preluându-si astfel pedeapsa harazita pentru mântuirea prin suferinta ( „blestemat va fi pamântul pentru tine! ), confirmând, deci, sintagma „om=pacat”.
Astfel se contureaza drama conditiei umane; convietuirea în acelasi trup, într-o perpetua competitie atât a omului-animal (traitor în concret), cât si a celui traitor „în mister si revelatie”, creator de valori spirituale si cultura, conform conceptiei lui Lucian Blaga.
Aceasta tema este reluata mereu: „ce lume este asta îmbracata cu haina pe dos” cu „nevoia vitala de a muri o data pe zi” si condamnata la o eterna cautare a sinelui, la suferinte pe „drumul Golgotei” ,la zadarnicii prometeice (cu „durerile treapta, tot mai sus), cautându-l când pe Dumnezeu, când pe diavol, când singuratatea, întunericul, minciuna, larma, moartea, când linistea, lumina, alinarea fericirea, nemurirea si adevarul.
„Noaptea coboara ca o pasare de prada”, „în ordinea fireasca a suferintelor”, îmbatrânindu-l pe poet, departe de el însusi, ca apoi, asfixiat de propriul suflet, moartea sa-l ia „cu frumosul” pentru a-si „scrie testamentul”, încât sa „moara de propria-i poezie”, deoarece „cuvântul e rodul suferintei”, desi „nicicând nu e prea multa moarte / pentru sufletul omului” pentru a-i stinge multimea întrebarilor care îi macina sufletul.
Ideile din acest volum, în ciuda unor titluri care nu prea sugerau continutul poemelor, le-am grupat dupa lecturi repetate, selectând acele versuri semnificative, împrastiate cu nonsalanta prin diferite pagini, încât au conturat temele profunde ale cartii. Unele dintre versuri pot fi considerate aforisme: „sarutul este cursul de predare al unei limbi straine”, „trecutul te inspira, prezentul te amageste”, „tacerea e un ritual de împerechere cu eternitatea”, „cine cunoaste singuratatea va stapâni cuvântul”, „cine cunoaste durerea va stapâni timpul”, „când timpul uita sa respire... îmi bat amitirile în cuie”, „viata unui chibrit consta în arderea sa” etc.
Toate temele de mai sus definesc, în conceptia lui Caragea, si notiunea de „ceea ce suntem”, adica: „pasari oarbe / cu ciocul încovoiat / spre propriile inimi”, „vedete cu inimi siliconate”, prin „lumea orbilor”, într-o continua cautare ( „ceva cauta mereu ceva” ), întrebându-se: „De unde vin? De ce am venit? De cine fug? Si cine oare sa-mi raspunda? Vorbesc cu umbra si... nimic”. Astfel s-a instaurat o perceptibila stare de umbra ce îl însoteste pas cu pas: „doar umbra îti arata ora exacta”, „fara glas, fara nume, descheiata la sireturi, ratacita prin lume, cu identitatea purtata „în lanturi”; în care si cuvintele sunt „înghitite de bratele umbrei”, încât va muri tot în „bratele ei”, concluzionând: „ce trista este viata, poetu-i înca viu? / sau este doar o umbra a celui ce-o sa fiu?”( De fapt sintagma lui Epictet: „Suntem doar închipuiri si nicidecum ceea ce vrem sa parem”).
De aici si sentimentul de neputinta si inferioritate fata de Cel de Sus: „Nu meritam sa-i fim aproape / Nici de ne punem pe cersit !
Si tot de aici apare si sentimentul de „absenta a ceea ce suntem” pentru ca, în constiinta omenirii, se simte lipsa acelei scântei divine, ( un dat din clipa creatiei ), esenta a spiritualitatii, fiindca bunurile materiale pentru care alergam si ne sfârtecam, din zori pâna în noapte, s-au constituit în singurul scop al existentei noastre.
Marea satisfactie a unui homme des letters ( critic literar ), poate fi si faptul ca Ionut Caragea, împreuna cu alti doi poeti, Daniel Corbu ( din Iasi ) si Valeriu Barbu ( din Galati ), s-au desprins cu toata fiinta de „poezia tinerei generatii” construindu-si un modern mod de exprimare în care temele si raporturile dintre cuvinte sunt incompatibile cu flecustetele pseudocurentelor ce au urmat posmodernismului.
Demersul sau liric va trebui însa subordonat acelui imperativ al renasterii Pasarii Phoenix, sub lumina careia sa nu-i mai umbreasca combustiile, vitalitatea si exploziile marelui sau talent, pentru ca sperantele îi pot fi întretinute de existenta unor evidente certitudini laice precum: cerul, florile, padurea, cuvântul, femeia, iubirea, lacrima, visele si ca mai poate alege, mai poate arde si ,mai ales, pentru ca-n viata a cunoscut câtiva oameni ce „aduc pe undeva cu Dumnezeu”, entitate suprema pe care ar dori s-o întâlneasca, macar odata, ca pe un prieten drag, la un pahar, fiindca pe pamânt oamenii concep iubirea ca cel mai cald si reciproc sentiment, nu ca recompensa unei târguieli la care, de la început si mereu, le este imposibil sa-si motiveze absenta.
Valeriu CUŞNER
|
© 50.ro
Fa-ti cont! •
Despre sarcina, nasterea, copii •
Balti de pescuit • ADE 651 • anunturi gratuite • cauciuc • desene animate • sexualitatea adolescentilor