În căutarea prozei
   
Iată că deunăzi am pornit hai-hui (călăuzit doar de câteva motoare de căutare) în căutare de proză românească pe Internet. Mi-a ieşit în cale, mai întâi, cu nume promiţător, Proza.ro (“proză românească, scriitori români, atelier literar interactiv”... “în care puteţi publica online creaţiile voastre şi proze clasice, de la proză scurtă, până la romane”). Aş fi fost interesat mai ales de “atelierul interactiv”, curios însă şi cum se pune problema dreptului de autor când este vorba despre “prozele clasice” postate pe Internet. Însă a trebuit să-mi amân, cel puţin, vreme de câteva zile, satisfacerea curiozităţilor, întrucât, accesând legătura, primeam un singur răspuns: error! Apoi aveam să aflu, cu şansă, că “Proza.ro este deocamdată singurul site complet interactiv orientat către proză şi constituit ca un atelier de creaţie online…”. Şi chiar am găsit aici, aşadar, câteva texte interesante, iar alte câteva, de… atelier. N-am izbutit, totuşi, să aflu, de exemplu, câţi “prozatori activi” sunt de găsit acolo, astfel încât îmi amân părerile mai tranşante. Îmi spun însă că ar merita să revin…
…Mai departe, mi s-a propus “Pagina de proză”, un blog, de fapt, cu autor nu foarte clar indicat (Mobius?): mai ales fişe de lectură (unele chiar interesante, dacă vrei să afli rapid ce s-ar afla dincolo de titlul unor cărţi la care încă nu ai ajuns), fiindcă nu le-am spune totuşi recenzii sau cronici (Gide, Buzzati, Henry Miller, Proust, Turgheniev, dar şi Marin Preda; cam ce-a citit omul...). Am intrat şi într-o secţiune intitulată “Proza mea”, dar acolo nu vă invit (deocamdată, cel puţin). Mai departe... Am sesizat că, până acum, în enciclopedia liberă Ro.Wikipedia, nu a “definit” încă nimeni proza (pe româneşte). O provocare? Cineva a schiţat totuşi nişte categorii şi furnizează chiar o listă cu (aproximativ 50 de) “prozatori români” (probabil, cei deja înscrişi în enciclopedie). Începând de la Cantemir, interpunându-l pe Petre Anghel între Asachi şi Negruzzi (de ce?), în această (dez)ordine lista încheindu-se cu Alexandru Vakulovski, Mircea Nedelciu, Simona Popescu, Dora Pavel, Gheorghe Iova, Ioan Lăcustă, Ioan Groşan, Doina Ruşti, Nicolae Stan, Florica Bud, Nicolae Romulus Dărămuş, Dumitru Munteanu, Eugen Mihăescu. Fără a ţinti însă pe cineva anume, precizez că această enciclopedie liberă poate constitui (şi) o modalitate rapidă şi gratuită de “certificare” a calităţii de scriitor (fără cronici semnate de critici cu greutate, fără să baţi în poarta USR): îţi concepi o prezentare convenabilă şi gata! Şi mai departe... Câteva cataloage de editură, situri pentru elevi, apoi pagini dedicate prozei la Poezie.ro (despre care am mai scris în acest spaţiu; de altfel, Proza.ro de mai sus ţine de Poezie.ro), apoi alte edituri, alte secţiuni dedicate prozei în situri sau bloguri literare... Călătoria continuă, aşa că nu ne grăbim a contura, acum, o concluzie. Cel puţin alta decât aceea că proza românească (autorii ei) există pe Internet, fără a fi însă promovată în mod special/fără a se promova în mod special (cu excepţia strădaniilor, comercial justificate, ale unor edituri).

Traseul ezoteric

Tânărul din romanul lui Gheorghe Neagu („Templul iubirii”, Editura Valman, 2007), aparent în stare de catalepsie, are scoase din funcţiune doar mecanismele inhibitorii ale eului şi supraeului, astfel încât poate pătrunde într-o zonă abisală, acolo unde miturile străvechi, arhetipurile, reminiscenţele memoriei colective se îmbină cu poezia. Fragmentele lirice alternează cu cele relatând etapele unei călătorii iniţiatice. Regresia temporală se opreşte într-o etapă numită Omedania, o cetate ideală, un reper spiritual spre care tânărul, devenit Omedeu, aspiră. Linia ontologică a personajului nu include religiozitatea, ci un fel de politeism precreştin, de tip asiatic, şi un comportament ascetic, bazat pe introvertire, lupta cu sine, eliberarea lăuntrică,  atingerea Nirvanei prin meditaţie.
Dacă luăm de bună informaţia că, în ultimele momente ale vieţii pământeşti, eul îşi recapătă în totalitate memoria şi vederea panoramică asupra ontogenezei proprii, putem considera episoadele lirice, care nu au, de altfel, niciun fel de legătură cu discursul narativ despre călătoria iniţiatică a lui Omedeu, drept nişte flash-uri ale memoriei. Tonul este vag sentimental, sentenţios, mâhnit, al unui om care suferă şi nicidecum al unui filosofard care se amuză producând truisme în serie: „O dată vă spuneam că am murit. A fost de-ajuns un vânt de primăvară, pentru ca moartea mea să nu mai poată fi certitudine. Acum aştept să înfloresc. De câteva zile sunt bolnav de cerul de deasupra vieţii mele. Dar azi, când simt că primăvara va sosi, am început să sper în înflorirea trupului meu. Mintea a început să se ridice. În faţa mea, doar întinderi nesfârşite. Când voi zări o floare ieşind pe întinderea aşteptării, voi dori ca zborul albinelor să ne unească. Până atunci, voi, semenii mei, mulţumiţi-vă că nu am murit încă! Că mai sper în venirea primăverii ce-o aştept. Iar dacă voi nu vă puteţi bucura, n-am nicio vină. Înflorirea mea va aduce lumină în priviri. Nu vă spun acest lucru doar pentru a vă apropia de sufletul meu. Priviţi-vă în faţa omului înflorit şi-mi veţi da dreptate” (p. 13). Astfel de mici poeme în proză, structurate sub forma unui monolog adresat, întrerup ritmic traseul iniţiatic al prinţului Omedeu şi au rolul unor pauze de respiraţie. Totodată, prin frecvenţă şi ritmicitate, ele dilată timpul lecturii, permiţând reflecţia asupra simbolurilor presărate în fragmentele narative cu care alternează. Vocea naratorială este scindată, interpretând o partitură apollinică şi una dionisiacă; patima şi meditaţia, revolta şi resemnarea sunt coordonatele unei personalităţi dizarmonice, care, pornită în căutarea propriei identităţi, se îndepărtează într-atât de centru, încât uită de scopul căutării şi se rătăceşte într-un hăţiş metafizic.
Dacă ignorăm ritualurile de tip masonic la care este supus prinţul Omedeu, călătoria lui seamănă, în bună măsură, cu aceea a emirului macedonskian, pornit şi el în căutarea idealului.  Izgonit fizic din Omedania, prinţul trebuie s-o recâştige spiritual. Reperele sunt pur simbolice: apele Iazului, cotul Vâlcelei, Calea Spiritului, Templul Carantinei, Calea Năzuinţei Supreme, Unghiul Suprem, Colţul Peştelui etc. marchează un traseu ezoteric, ce nu are nimic de-a face cu semantica obişnuită. Obligaţia tânărului este de a se supune, de a-şi perfecţiona capacităţile de cunoaştere, de a refuza Calea Vieţii, îmbuibarea trupului şi adormirea spiritului şi de a acţiona după reguli prestabilite. Limbajul pe care-l foloseşte exclude inventivitatea lingvistică şi spontaneitatea, fiind o combinaţie strategică de formule ceremoniale şi sentenţii ambigue. Sigur este doar mesajul constant pacifist al prinţului, educat în spiritul evoluţionismului de tip darwinist: „Nu catastrofa, ci continuitatea Universului a dat la iveală omul. Omul este produsul unei legităţi logice specifice oricărei planete. Nicio planetă nu va putea beneficia de apariţia unei vieţuitoare identice nouă, atâta vreme cât nu va avea condiţii identice. Nu pot să cred că, după o catastrofă nucleară, mai este posibil să apară din nou pe pământul distrus, un alt pământ, care să ducă la apariţia unor făpturi care să se poată numi oameni. În universul apropiat cunoaşterii noastre, zeci şi sute de planete se întrec să ne aprindă fantezia. Să nu ne speriem de existenţa noastră individuală scurtă. Am creat urmaşi capabili să continue drumul spre suprema revelaţie. Catastrofa este un spasm trecător acesteia, dar care n-a creat nicio formă de viaţă. Cataclismele au distrus o parte din speciile existente, lăsând câmp liber evoluţiei celor scăpate din marea încleştare. Omule atomic, fii bun, răbdător şi nu tulbura legea evoluţiei universale cu catastrofe inutile” (p. 15).
Când ajunge la ultima pagină, cititorul înţelege că a fost martorul unui experiment, că i se cere o schimbare de perspectivă şi că tot ce a citit trebuie reevaluat / interpretat; acest truc narativ îl ajută pe Gheorghe Neagu, prozator cu experienţă, să spună ceea ce vrea (sau ceea ce trebuie) fără să se teamă de consecinţe: în definitiv, este vorba despre un delir al unui personaj schizoid care, în momentul scurt de luciditate indus de medicamentaţie, neputând pune în armonie ceea ce descoperise în zona subliminală cu ceea ce îi oferă supraeul, se prăbuşeşte definitiv în întuneric.